Contraste: Leon Adama

Ne cunoaştem doar de puţină vreme, şi habar n-aveam, atunci când tizul tău m-a îndreptat spre tine, că voi descoperi un artist al contrastelor – din mai multe puncte de vedere. Ai o arie destul de largă de zone de creaţie şi mărturisesc că am fost foarte surprinsă de acest lucru, aşa că am să te întreb în primul rând cum se împacă pictura de icoane cu arta digitală şi designul industrial?

Ai sesizat foarte bine caracterul meu. Sunt o persoană a contrastelor şi la propriu şi la figurat, prin faptul că viaţa mea este marcată de trăiri şi simţiri  de o intensitate foarte puternică.
Tradus în limbajul vizual al lucrărilor mele, se observă de la o primă privire contrastele puternice între lumină şi umbră, culorile foarte vibrante şi saturaţia lor puternică, cât şi liniile, ancadramentele şi haşurile puternice şi clar reprezentate. E o zonă a haosului temperat prin disciplină, cam aşa mi-aş defini lucrările. De ceva timp mă lupt cu mine însumi să mai temperez puţin tonurile şi contrastele pentru că nu funcţionează întotdeauna.
Toate aceste contraste puternice sunt rezultatul firii şi caracterului meu, blând şi sensibil dar şi foarte zbuciumat adeseori. Toţi artiştii au fost nişte oameni foarte sensibili cu trăiri deosebite, unii dintre ei având nişte vieţi foarte prăpăstioase, cum ar fi Rembrandt sau Modigliani.
Artele se întrepătrund şi sunt interdependente, atât cele vizuale cât şi celelalte cum ar fi literatura, muzica, teatrul, cinematografia, etc. Aproape toţi artiştii plastici au abordat cel puţin două ramuri cum ar fi desenul şi pictura, pictura fiind de altfel total dependentă de prima. E drept că aria mea de activitate este foarte vastă şi am experimentat aproape toate domeniile artelor vizuale, atât din curiozitate, cât mai ales din plăcere. Voi continua însă doar cu zonele în care mă descurc şi fac faţă, pentru că nu le pot stăpâni pe toate.
Cât despre pictura de icoane şi raportarea ei la designul industrial sau cel grafic, într-adevăr este un contrast mare între ele, dar cum spuneam, contrastele mă reprezintă.

Într-o lume în care până şi arta parcă pune din ce în ce mai mare preţ pe planul material, unul din lucrurile pe care le faci tu ca artist este ceva cu totul aparte – pictura de icoane. Bănuiesc că sunt a cine mai ştie câta persoană care o să îţi pună întrebarea asta, dar…de ce icoane?!

Cornelie Sutasul - Spre finalul picturii

Cornelie Sutasul – Spre finalul picturii

De ce nu? Şi iconografia îşi are locul ei bine stabilit în artele plastice. Spunea cineva că apogeul artei răsăritene îl constituie icoana rusească. Mi-au trebuit mulţi ani până să înţeleg acest lucru simplu.
E drept că tematica religioasă nu prea se mai întâlneşte în artele vizuale, iconografia rămânând astfel ultimul bastion ca formă de reprezentare. În occident cu precădere ştiu sigur că nu mai există, fapt confirmat şi de un bun prieten din Marea Britanie, artist vizual la rândul său, care a rămas foarte plăcut surprins când i-am arătat câteva icoane, el nemaivăzând aşa ceva până atunci, deşi este mai în vârstă ca mine.
Într-adevăr nu eşti prima persoană care mă întreabă, uşor surprinsă, de ce pictez icoane. Totul a început ca un experiment în perioada liceului, legat de pictură în ulei. Inspiraţia de moment mi L-a oferit pe Iisus Hristos ca model pentru prima pictură în ulei pe carton. Astfel am realizat primul portret în ulei, în nici un caz nu se putea numi o icoană după canoane. În tot acest demers am fost ajutat şi de binecunoscuta pictoriţă Măriuca Oteteleşanu.
Ulterior a urmat o pauză de câţiva ani, după care cu paşi timizi am reînceput să pictez icoane, tot ca un experiment, pictând astfel prima icoană pe lemn în tempera şi emulsie de ou. Mi-a plăcut mult această experienţă şi am continuat până în prezent să pictez icoane, având foarte multe comenzi. Cu trecerea timpului am reuşit să înţeleg atât la nivel tehnic cât şi simbolic ce reprezintă cu adevărat icoana: fereastra spre Dumnezeu.
Şi ca să-ţi răspund în încheiere, pictez icoane din două motive simple. Primul motiv este tradiţia cultural-istorică, icoana ortodoxă, pictată în stil bizantin fiind o formă de artă deosebită şi unică în întregul univers al creaţiei plastice. Cel din urmă motiv este împlinirea mea sufletească, o împlinire ce cuprinde o pace şi o linişte lăuntrică greu de descris în cuvinte atunci când pictez.

Motto-ul tău de creator este „Everything begins with the first line” – „Totul începe cu prima linie”. Care a fost prima ta linie? Când ţi-a fost clar că drumul tău era cel al artelor plastice şi de ce?

Prima mea linie a fost trasată în anul 1992 pe tencuiala pereţilor din casă. Încă de pe la vârsta de 5 ani mâzgăleam toţi pereţii casei mele din strada Mironiuc cu personaje, oraşe, autostrăzi şi fel de fel de grozăvii. Niciodată nu mi-a fost clar drumul artelor vizuale, întotdeauna a fost ceva normal, nativ, ceva ce nu băgam în seamă şi doar părea că face parte din firescul vieţii mele. Cât despre motto-ul meu, acesta se referă la ceea ce caut eu în artă, esenţa, iar esenţa lucrurilor este originea lor.

Din toate categoriile de arte vizuale în care ţi-ai lăsat amprenta până în prezent, care îţi „îmbracă” cel mai bine caracterul?

Aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu adesea. E oarecum confuz pentru mine ca şi titulatură oficială şi mai puţin ca practică, pentru că nu le poţi face pe toate, nu foarte bine în orice caz. Ori eşti pictor, ori sculptor, şi aşa mai departe.
E drept că toate aceste arii se întrepătrund şi funcţionează foarte bine atât între ele cât şi cu cele conexe lor. Michelangelo a fost şi poet de exemplu, dar eu sunt foarte departe de zona acestor oameni mari de prestigiu. În final numai timpul va decide.

Ai 26 de ani – eşti tânăr sau bătrân pentru vârsta asta?

Vârsta biologică o dictează timpul în trecerea sa, dar ceea ce simţi tu efectiv ca trăiri şi simţiri emoţionale sunt date de caracterul tău în primul rând. Tinereţea e o atitudine, iar eu mă simt încă un copil. Pablo Picasso spunea că artistul este acel om care reuşeşte să păstreze viu copilul din el pe întreg parcursul vieţii sale. Acelaşi lucru vă încurajez şi eu, păstraţi nebunia copilăriei din voi şi urmaţi-vă visele, oricare ar fi acestea, indiferent de vârstă, căci cei ce cred în visele lor sunt cei care şi le împlinesc.

Când am stat de vorbă amândoi despre lipsa de interes a românilor faţă de arte, ai spus, citez „De literatură nici nu mai zic…poezia e zero spre exemplu, nu o mai gustă mai nimeni. Nici eu nu mă omoram după poezie până am scris şi eu, şi am prins mare drag.” Crezi că de fapt aici se află „clenciul” lipsei de interes a românilor faţă de artă? Faptul că mulţi dintre ei pur şi simplu nu încearcă să creeze nimic artistic, şi neîncercând ei înşişi, nu îi înţeleg nici pe cei care o fac?

În nici un caz. Poezia este o zonă greu de digerat şi nu oricine poate să o facă. Îţi trebuie o sensibilitate deosebită ca să o înţelegi. Am spus că „nu mă omoram” după poezie până să scriu la rândul meu, dar asta nu înseamnă că nu citeam sau că nu-mi plăcea. Proza însă a fost dintotdeauna favorita mea.
Cei care nu înţeleg arta sau procesul creativ nu sunt vinovaţi neapărat pentru că ei nu creează la rândul lor, ci pentru că nu au cultură şi educaţie.
Avem istoria ca mărturie, cu perioade lungi de timp în care creaţia artistică era foarte apreciată de toţi oamenii, atât de cei mai simpli cât şi de cei mai elevaţi, când cinematografele, teatrele sau expoziţiile erau pline. Dacă anulezi educaţia şi distrugi cultura unui popor, oamenii vor fi dezorientaţi, apelând la acte simple de divertisment vulgar ca formă unică de cultură.

Cât de greu e să fii artist plastic în România?

Toward light

Toward light

Ca artist plastic nu pot să-ţi răspund pentru că nu mă consider un artist încă şi nici nu fac parte oficial din branşa artiştilor plastici. O să-ţi răspund prin prisma unui artist vizual (generalist) sau freelancer cum se mai spune astăzi. Este greu atât financiar cât şi ca impact asupra oamenilor, social vorbind.
Cum spuneam anterior, fără o educaţie adecvată, adevăratul act cultural, cel de valoare, se pierde într-o masă amorfă de non-valori. Astfel omul simplu fără şcoală cât şi cel semidoct vor aprecia mai degrabă kitschul ieftin şi colorat care este prezent peste tot în defavoarea calităţii care este rară şi scumpă financiar.
De asemenea este greu pentru artistul român contemporan să se descurce într-o piaţă în care materialele necesare sunt foarte scumpe, iar preţul final care trebuie aplicat trebuie să fie mic pentru a garanta posibila cumpărare a lucrărilor. Mulţi oameni nu înţeleg că nu plătesc doar materialele şi tehnică artistului ci şi viziunea, conceptul, trăirile şi întregul demers al realizării unei singure lucrări.

Care a fost cea mai grea alegere pe care ai avut-o de făcut până acum, în ceea ce priveşte cariera ta?

Nu cred că am avut alegeri grele privind cariera, poate doar admiterea la facultatea de arhitectură, eveniment ce a reprezentat o rupere parţială şi temporară de artele plastice tradiţionale.

În prezentarea ta de pe pagina de Facebook, spui că îţi judeci succesul prin numărul de oameni atinşi pozitiv de ceea ce faci. Consideri că există şi oameni pe care îi atingi în mod negativ?

Nu am găsit bucurie mai mare decât momentul în care aduc bucurie în inimile oamenilor, respectiv pe retina ochilor lor. Aproximativ 90% din informaţiile acumulate de noi sunt asimilate pe cale vizuală, tocmai de aceea, dacă totul ar fi urât în jurul nostru, am duce o viaţă marcată de o dureroasă agonie.
Încerc să ating oamenii pozitiv prin ceea ce fac, să-i încânt. O imagine valorează adeseori mai mult decât 1000 de cuvinte spunea Napoleon şi mare dreptate avea. Nu ştiu dacă am atins pe cineva şi într-un mod negativ, e posibil.

Dacă ai putea să schimbi ceva în arta românească (indiferent prin ce metode) care ar fi acel lucru?

Sunt multe de schimbat în acest moment la însăşi temelia societăţii româneşti, schimbări ce s-ar reflecta ulterior în toate domeniile, inclusiv în artă. Dar ca să nu lungesc cuvântul, aş reveni la aceeaşi problemă pe care am sesizat-o şi anterior, educaţia şi cultura, care sunt absolut vitale pentru existenţa artelor.
Acestea sunt aplicabile celor două tabere: artiştii cât şi publicul larg consumator de artă (care nu prea există). Ar fi nevoie şi de implicarea mecanismelor statului pentru o promovare mai intensă a activităţilor artistice şi culturale, dar – aici e important de precizat – a celor de o adevărată valoare. Brandingul joacă un rol important aici şi observăm exemple din străinătate unde tradiţii şi forme culturale vechi „învechite” şi negustate de publicul tânăr din ziua de astăzi, prin campanii intensive ale statului, au reuşit să revină în prim planul societăţii.
Iar pentru artiştii noştri nu am decât cuvinte de laudă, dar mi-aş dori să-şi schimbe puţin orientarea prea „internaţionalistă” şi să adauge un pic de suflet românesc lucrărilor lor, putându-se inspira din viaţa şi creaţiile lui Grigorescu, sau chiar mai bine din cele ale lui Brâncuşi.

Mihai Ardeleanu photoMihai Ardeleanu (alias Leon Adama), artist vizual român, s-a născut în Bucureşti, România, în anul 1987, 1 iulie.
Abolvent al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” (2006), secţia sculptură, finalizat cu lucrările „Albert Einstein” (bust) şi „Ana lui Manole”, Leon Adama este în prezent student la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, secţia arhitectură.
În perioada liceului a participat cu lucrări de sculptură şi pictură la numeroase expoziţii dintre care la „Culorile Primăverii” (2005 – Casa de Cultură Friederich Schiller), la Cuibul cu Barză alături de Proiecte practice de educaţie ecologică şi la diverse expoziţii organizate de profesorii liceului.
Alături de sculptură, Leon Adama se remarcă prin lucrări deosebite şi în alte domenii ale artelor vizuale.
Deşi nu are în palmares expoziţii personale încă, pictura pe care o realizează, fie că este vorba de tablouri cu diferite tematici sau de iconografie, generează un plus de emoţie artistică prin tonuri, culoare şi precizie a detaliului.
Pasionat de design grafic, participă şi câştigă locul 1 şi 2, în anul 2008, la două concursuri de grafică digitală (interfeţe şi logouri), participând de asemenea în următorul an la concursul Joy is BMW din cadrul Visual Art Challenge.
Şi pentru că arta cuprinde o multitudine de faţete, Leon Adama îşi exersează condeiul în proză fantastică şi în creaţiile lirice ca un alt fel de a fi. Ca viitor arhitect, visează clădiri şi oraşe ce transcend imaginaţia noastră, al căror viitor să nu dezmintă măreţia trecutului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s