Pe urmele templierilor cu Adrian Voicu

Noi ne-am cunoscut relativ „în ajunul” primului volum din Templieri – a se înţelege prin asta la puţină vreme după ce, râzând în hohote de una singură citindu-ţi mostrele de pe blog, schimbam primele replici cu tine. Atunci nu te-am întrebat, dar acum o fac: care din stafii te bântuie mai cu spor, a lui Creangă sau a lui Caragiale?

După ce-ţi spun „Săru’ mâna, Liliana!”, îţi zic că mă bucur să ne „reîntâlnim” şi în această postură, la care mai adaug şi urarea de succes masiv în respectiva întreprindere, (ca să nu zic „proiect”, că sună prea ca la teveu), pe care tocmai o pui pe roate.
Nu ştiu cum e să fii bântuit, dar dacă tot ai adus vorba, uite că mă uit în DEX să văd ce zice exact despre subiect, ca nu cumva să-ţi spun din start vreo minciună…
Deci, nu, hotărât nu, he-he! N-am fost şi nu voi fi bântuit de stafii dintr-un singur motiv: ele vin la mine de plăcere, la o dulceaţă, un ceai, o poveste, un ceva fain acolo, nu întru prea-drept-înfricoşătoarea bântuire după cum e datina la noi, la români.
A lui Creangă a fost prima, acum vreo trei decenii. Ne-am plăcut decisiv şi reciproc imediat cum a început să curgă „Povestea poveştilor”. Mergând cu firescul înainte aşa i-am cunoscut pe Harap Alb, punguţa şi cei doi bani, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Iezii I, II şi III (pe capra de mă-sa n-am avut onoarea), pe porc ori pe Păcală.
Cu cea a lui Caragiale m-am întâlnit în timp ce căutam o scrisoare pierdută într-o noapte furtunoasă. Nu am crezut-o că reprezintă originalul decât atunci când mi-a dat un exemplar nou-nouţ din „Vocea Patriotului Naţionale” să-mi fac un coif care să mă apere de ploaie. Anul ăsta ne-am văzut ceva mai rar, dar anul trecut, că fuse anul lui Nenea Iancu, ne-am întâlnit la Union bilunar, dacă nu chiar o dată la două săptămâni.
Ca să nu mai lungesc vorba: aşa e, până şi stafiile mă iubesc, he-he!

Templierii tăi au fost un adevărat „boom” pe piaţa cititorilor – cea mai simplă dovadă o constituie numărul celor care au recenzat ambele volume în campaniile Valluntar. Cum a primit omul Adrian Voicu „povara” succesului scriitorului Adrian Voicu?

Nepovestitele întâmplări ale templierilor români

Daaa, a fost cevaaa… Simţeam că nu mai pot face faţă la atâta succes, tu!
Hai, că dacă mai stăteam şi faţă-n faţă te minunam de-a dreptul.
Revenind la întrebare nu pot decât să-ţi spun că mă bucură foarte orice ştire despre scrierile mele, fie ea de bine sau foarte bine, he-he!
Cred că indiferent cât de mare va fi succesul scriitorului Adrian Voicu, fie chiar şi un pic mai mare decât al, să zicem, lui J. K. Rowling, pot să afirm cu tărie că el, scriitorul, va reuşi să-şi ducă „povara” cu succes. E? Frumos zis, nu?

Ţi-a fost vreodată greu să interacţionezi cu cititorii? Dacă da, când/ cu cine?

De ce să-mi fie? Ce, cititorii nu sunt şi ei oameni? He-he!
Acuma serios vorbind, nu văd nici o anormalitate în a fi aproape de cititorii tăi, ba dimpotrivă. Nu plec neapărat de la premisa că şi eu sunt cititor şi câteodată mă pocneşte dorinţa să am ocazia să stau la o tacla, două, cu Neagu Djuvara, de exemplu.
Nu din obligaţie, ci din plăcere, normalitate, omenie, spune-i cum vrei, am răspuns tuturor mesajelor primite telefonic, prin SMS sau pe email, iar cine a vrut să mă vadă în fizic a reuşit fără nici cel mai mic efort. Nu a trebuit decât să ne sincronizăm timpii şi ritmul cotidian. Bine că mi-ai spus asta, că tocmai mi-am amintit că trebuie să onorez întâlnirea cu un domn cu care am „interacţionat” pe email acum mai bine de trei luni, dar din cauza serviciului şi altor probleme cotidiene bine împletite nu am reuşit să duc la bun sfârşit întâlnirea.

Ce relaţie ai cu personajele tale în general?

În general, ca şi în particular, îmi sunt tare dragi personajele mele şi ele mie, he-he!
Cele care îmi plac e clar că rămân cu mine şi răzbesc deasupra necazurilor, celelalte ba mai suferă un infarct, ba cad de pe cal, ba fluieră în biserică, mă rog, tot felul de chestii mai mult sau mai puţin mortale. Nu ţin minte ce face toată lumea în fiecare carte, aşa că mai şi notez câteodată, ca nu cumva vreunul urât şi rău să treacă la noi, la ăi buni şi frumoşi.

Ai cochetat vreodată cu vreun alt gen de artă?

Cum să nu? Chiar acum cochetez cu câteva genuri apărute de ceva vreme în cotidian şi anume arta de supravieţui din salariu, arta de a nu face alte datorii ori cea de a evita împrumuturile la bănci.
Slavă Domnului că reuşesc să nu mă cramponez doar în astea şi reuşesc să mă manifest cu destul succes şi în altele ştiute de când lumea, printre care arta de a asculta cu inima, de a mângâia cu vorba ori de a iubi cu sufletul.

Dacă te-aş pune să te caracterizezi (lăsând modestia la o parte) în cinci cuvinte, care ar fi acelea? Şi care ţi-e cel mai drag din ele?

Poftim? Păi, cum să mă caracterizez eu pe mine mă? Ce, eu sunt personaj?
Eu nu pot să fac chestia asta, dar Berilă ar zice că-s optimist şi cu simţul umorului pe maxim, Pişta ar jura că-s loial şi parolist, iar Kremvurşt ar susţine, fără doar şi poate, că-s tare sociabil.
Nici dacă aş vrea n-aş putea să-ţi spun dacă am vreo caracteristică dragă. Ar fi ca şi cum aş zice că mi-e mai drag ochiul stâng decât dreptul.

Umorul tău a luat naştere din ceva anume sau pur şi simplu asta a fost natura ta dintotdeauna?

Da, umorul meu a luat naştere din ceva anume, acel „ceva” fiind maică-mea, ţine-o-ar Bunul Dumnezeu sănătoasă la trup şi minte, iar „anume” fiind negreşit taică-miu, da-i-ar Ăl de Sus mai multă minte şi sănătate, exact în această ordine.
Prin urmare, umorul meu s-a născut cam în acelaşi timp cu mine, numai că s-a manifestat ceva mai târziu, când am reuşit să mă exprim cum se cuvine.

Care a fost cea mai neumoristică lucrare a ta? Sau mai bine zis, ai scris vreodată ceva care să nu smulgă măcar un zâmbet amuzat cititorilor?

„Lucrare” e cam mult spus, cred, cel puţin la acest moment. Un mănunchi de poezii stă mărturie că nu tot ce scriu „e de râs”, ca să zic aşa, he-he!
În plus, urmând sfatului maestrului Ştefan Mitroi („Adriane, cred că e momentul să te apuci să scrii şi ceva mai serios.”) am „produs” şi câteva scrieri pe care le sper materializate în viitoare cărţi.

Dacă ţi-aş da o cutie de culori şi ţi-aş cere să colorezi arta românească la ora actuală, cum ar arăta ea?

N-ai destule culori cât aş colora eu arta românească, he-he!
Mai ţii minte că în Atlasul Geografic pe care-l luam în Generală la ora de Georgrafie avea (H)arta Politică a Lumii? Ei, cam aşa ar arăta şi (h)arta noastră în viziunea mea: cu nişte câteva zone mari, diferit monocolore, şi multe zone mititele şi viu colorate.

Să zicem că mâine, într-un fel sau altul, ţi s-ar oferi şansa să schimbi ceva în cultura românească. Ce anume ai schimba?

Se pune mentalitatea? Că asta aş schimba de-aş avea puterea. Ah, nu se pune? Bine.
Atunci, cu puterile mele de om învestit în a schimba ceva în cultura românească, aş schimba traseul banilor, ca să fie echitate şi… Poftim? Nici asta nu merge?
Atunci, dacă aia nu, ailaltă nu, îl chem în ajutor tot pe Caragiale de care pomenişi la început şi închid cercul spunându-ţi spun că vreau să schimb pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale. E bine, da? Bun aşa!
Prin urmare şi acestea fiind zise, îţi mulţumesc frumos şi-ţi doresc numai bine atât ţie, cât şi cititorilor noştri.

Adrian Voicu

Adrian Voicu

Adrian Voicu s-a născut în urmă cu  mai bine de 40 de ani la Nehoiu, în judeţul Buzău. Şcolile le-a urmat la Breaza, Braşov şi Bucureşti, una mai tehnică şi mai militară decât alta. În „Viaţa Studenţească” îi apar primele încercări literare, prin anii ‘88 – ‘89. Adrian Voicu a debutat cu volumul de proză Joi seara, în parcare (2007). Tot în 2007 îi apare şi cartea din aceeaşi categorie a prozei memorialistice Între două decolări. Autorul îşi rezervă, însă, dreptul de a pune pe hârtie întâmplări mai mult sau mai puţin închipuite, genul memorialisticii fiindu-i astfel strâmt pe alocuri. Primul volum al romanului Nepovestitele trăiri ale templierilor români a apărut în 2011, la Editura ALLFA, în colecţia Strada Ficţiunii. Adrian Voicu este primul scriitorul român publicat în această colecţie a Grupului Editorial ALL. Adrian Voicu a câştigat, în anul 2009, premiul special pentru proză la Festivalul de Literatură „Lili” al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, iar în anul 2011, Clubul de Proză La formarea ideilor al Uniunii Scriitorilor din România îi acordă Premiul pentru cel mai bun tânăr scriitor al anului 2011. Începând cu anul 2007 publică în diferite reviste culturale, printre care „Luceafărul”, „Argeş”, „Cenuşă de Trandafir”, „Apollon”, „Revista de suspans” sau „Destine Literare” (revista Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români). Anul 2012 îi aduce lui Adrian Voicu statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România şi apariţia Cărţii a II-a din Seria Templierilor. Scrie şi pe blog, dar mai poate fi găsit şi pe Facebook, Twitter ori Google+.

Advertisements

10 thoughts on “Pe urmele templierilor cu Adrian Voicu

  1. Pingback: Pe urmele templierilor cu Adrian Voicu | Adrian Voicu

  2. O mica povestioara:
    Prin 2011 a venit un domn foarte prezentabil si amabil undeva pe calea mosilor la libraria la care lucram si a intrebat daca avem cartea “Nepovestitele trairi ale templierilor romani”‘ si pentru ca de abia o primisem si nu am reusit imediat sa lucram actul am raspuns ca nu…
    Abia dupa ce a iesit din librarie mi-am dat seama ca acel domn era chiar autorul lucrarii ,avand in magazin un mare afis cu chipul dansului si recunosc ca regret si acum ca nu am avut prezenta de spirit sa comunic mai mult cu dansul 🙂
    In aceeasi seara buna mea prietena mi-a recomandat cartea spunandu-mi ca este diferita de ce am citit pana acum…si intr-adevar nu m-a mintit….este o carte captivanta si umoristica pe care o ador.
    La cat mai multe proiecte de genul pentru Domnul Autor Adrian Voicu si mult succes celor care au realizat aceasta revista 🙂
    :* 🙂

  3. Pingback: Debut în dramaturgie: Adrian Voicu | Din dragoste pentru artă

  4. Pingback: Adrian Voicu: “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” – fragment | Din dragoste pentru artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s