Octavian Brânzei – autoportret

Aşa cum v-am promis pe 1 noiembrie, la lansarea celui de-al doilea număr al revistei noastre, în articolul de la secţiunea de literatură – proză scurtă, includ aici prezentarea domnului Brânzei, scrisă de el însuşi, fapt pentru care eu sunt foarte bucuroasă, pentru că autoportretul pe care şi-l face în această prezentare este de un şarm inegalabil. Doamnelor şi domnilor, Octavian Brânzei:

Octavian Brânzei

Octavian Brânzei

Mama povestea că, atunci cînd eram mic, din clipa în care deschideam ochii şi pînă îi închideam, eram într-o continuă mişcare, nu aveam stare de repaos şi că trebuia cu o mînă să mă ţină şi cu cealaltă să mă îmbrace, altfel aş fi alergat în pijama afară, la joacă, la copii.

                Exista şi o excepţie: atunci cînd mi se spuneau poveşti. „Nici măcar nu păreai să mai respiri. Stăteai nemişcat, cu ochii mari şi nici nu suflai”. Era singura modalitate de a mă face să stau locului. Nu conta că povestea o ştiam. Puteam să o ascult de zeci de ori fără să mă plictisesc.

                Pînă să merg la şcoală mama mi-a citit de două ori – fără să sară un rînd! – Colţ Alb. Tata îmi povestea în serial, în fiecare seară, un roman de Jules Verne: Insula Misterioasă, Mihail Strogoff… Iar eu, la rîndul meu, la grădiniţă, eram pus în faţa grupei şi le povesteam ceea ce mi se povestise seara.

                Locuiam în mahalaua Colentinei (pe vremea aceea nu era nici un bloc şi şoseaua era pavată cu macadam) şi în curtea mică a casei era şi un chioşc de lemn unde ne jucam. Chioşcul era cînd diligenţa atacată de indieni, cînd vaporul atacat de piraţi, cînd cabana căutătorilor de aur (dolarii erau frunzele de arţar iar pepitele de aur erau boabele de soia).

                Mama a avut trei surori şi un frate. Ea a fost sora cea mică. Sora mijlocie, tanti Did (Alexandrina Stănescu) a fost actriţă, a jucat în trupa lui Birlic.

                Văzîndu-mă cum dirijam copiii în jocurile din curte (tu vii pe-acolo, tu stai ascuns etc.) a spus: „Pe ăsta regizor să-l faceţi!” N-am luat-o în seamă ani de zile – cum să nu conduc eu jocul dacă eram la mine în curte şi chioşcul era al meu?

                În clasa a cincea, la şcoala generală nr. 36, am avut norocul să mă întîlnesc cu o profesoară de limba şi literatura română absolut extraordinară. Am avut-o un sigur an profesoară – ne-am mutat la bloc, în Titan – dar mi-a marcat definitiv destinul.

                Mică de statură – la 12 ani eram mai înalt decît ea – era teroarea elevilor. Tuturor ne era frică de ea. Avea o forţă extraordinară. Şi avea obiceiul ca, la ora de literatură, periodic, să ne dea  pentru acasă de scris o compunere cu temă dată. Iar o condiţie minimă obligatorie era să aibă compunerea minim zece pagini. Dar o compunere de zece pagini nu îţi garanta nota 5…

                Şi a venit ziua aceea, cînd, la sfîrşitul orei de gramatică – ultima oră din ziua respectivă – ne-a spus: „Pentru data viitoare, la literatură, compunere cu tema „Grădiniţa cu flori”. Clasa a fost străbătută de un „Ăăăăăă!!!” disperat: cu ce să umpli zece pagini despre grădiniţa cu flori? Şi să nu iei patru?!?!?!

                În secunda aceea am simţit că ceva clocoteşte în mine, în zona plexului, şi m-am întors spre colegul meu de bancă, Dumitrescu Dumitru, şi i-am spus: „Data viitoare iau zece!” Habar nu aveam ce am să scriu, dar am ţinut-o într-o goană pînă acasă, la coala de hîrtie…

                La ora următoare de literatură am ridicat mîna, am fost scos în faţa clasei şi am citit compunerea. Că am luat zece, nu m-a mirat, dar cînd am văzut cum lacrimile i se înnodau în barbă doamnei profesoare Buzdugan, am rămas cu gura căscată…

                Aşa am început să scriu… Am debutat în revista şcolii generale nr. 82, am fost publicat de revista liceului Matei Basarab… Un premiul doi pe municipiu şi o menţiune pe ţară la „Tinere condeie”…

                Şi, în liceu, ajunsesem să-mi doresc să reuşesc să fac cititorul să „vadă” apusul de soare pe care l-am văzut eu, aşa cum l-am văzut eu, nu să-şi imagineze unul văzut de el. Continuul eşec m-a exasperat şi – inevitabil! – m-a trimis spre film…

                Poate că, dacă aş fi ştiut atunci ceea ce aveam să aflu, mult mai tîrziu, de la domnul profesor Carabăţ, în facultate, n-aş mai fi ajuns niciodată la film…

                Domnul profesor ne-a spus: „Literatura este maxim determinată interior, pînă la cele mai profunde şi delicate mişcări ale sufletului, şi minim determinată exterior, mergînd pînă la nedeterminare – exemplu „frumoasa Elena”. Filmul este maxim determinat exterior – este ceaşca aceasta, unică, şi nici o alta! – şi minim determinată interior, pînă la nedeterminare. Fiecare, din neputinţele sale, îşi naşte poetica.”  (Sublinierea îmi aparţine). [Majoritatea studenţilor de anul întîi regie film făceau, la primul scenariu, inevitabila greşeală de a scrie literatură. De genul: „În sufletul lui se dă o luptă între datorie şi iubire”. Invariabil, profesorii întrebau: „Bine, bine, da’ eu ce văd pe ecran?”]

                Pe vremea cînd am ajuns la film exasperat de „neputinţele” literaturii nu ştiam toate acestea.

                Aşa am ajuns la Şcoala Populară de Artă, în piaţa Lahovari, la clasa de regie film, profesor Lucian Bratu. N-am stat decît un an la Bratu. Nu aveau aparat de filmat, urma să facem la sfîrşitul anului un „diason”, adică o poveste spusă cu ajutorul unei înşiruiri de diapozitive, cu muzică şi comentariu pe banda de magnetofon. Mi-a respins scenariul – despre care, mai tîrziu, Victor Ioan Frunză mi-a spus că aş fi primit zece de la domnul Carabăţ – aşa că, sub  îndrumarea vecinului meu de cartier, acelaşi Victor Ioan Frunză, pe atunci student în anul doi, m-am transferat la teatru şi am pus primul meu spectacol, o dramatizare după o schiţă a lui Dumitru Solomon, „Acoperişul”, cu Viorica Geantă şi Daniel Chirea (Dumnezeu să-l odihnească!) şi Lidia mică (aşa i se spunea, spre a o deosebi de Lidia Lazu, numită Lidia mare), al cărei nume de familie nu-l mai ţin minte.

                Şi m-am îndrăgostit de „scîndură”.

                Aşa că, în momentul în care am intrat în Facultate (a şasea oară a fost cu noroc…), eram ferm hotărît să devin regizor de teatru.

                Pe vremea aceea separarea în teatru şi film se făcea abia la sfîrşitul anului întîi. În primul an făceai şi teatru, şi film. Aveai examen şi de teatru, şi de film.

                Prima oară am pus mîna pe aparatul de filmat la orele de Imagine film şi tv ale lui Cornel Diaconu. Era un Krasnogorsk de 16 milimetri, cu arc – răsuceai la el ca la jucăriile cu cheiţă – nu puteai obţine cadre mai lungi de 25 de secunde, dacă aparatul era nou şi arcul nu era obosit, dar cum aparatele nu erau noi, era de preferat să nu rişti cadre mai lungi de 10, maxim 15 secunde.

                Primul film l-am făcut aici: „Aşteptare”, din trei cadre.

                A fost de ajuns. Jucăria mi-a furat minţile…

                Mai departe – e altă poveste…

                Uneori mi se mai întîmplă să-mi clocotească ceva în zona plexului solar, uneori mi se mai întîmplă să simt nevoia să mă exprim şi singura formă în care reuşesc să o fac să fie… poetică… Se mai îmtîmplă. N-am abandonat niciodată… Nevoia de a asculta şi de a spune poveşti e la fel de strivitoare ca în copilărie… Şi nu contează dacă povestea am ascultat-o – sau am spus-o – de n ori, nu mă plictisesc niciodată. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră…

                🙂

Advertisements

One thought on “Octavian Brânzei – autoportret

  1. Pingback: “De ce doar Nürnberg?” – proză scurtă de Octavian Brânzei | Din dragoste pentru artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s