În căutarea spiritului din piatră: Alin Neacşu

sculptor Alin NeacsuPrietenul unui prieten al unui prieten. Cam aşa am ajuns eu să îl cunosc pe Alin Neacşu – printr-o conexiune fericită şi plină de înţelesuri, în zi de sărbătoare la începutul lunii noiembrie. Mi-a acceptat aproape imediat prietenia virtuală şi atunci când m-a sunat, pentru că dintr-un motiv oarecare mesajele lui nu ajungeau la mine aşa cum trebuie, am avut plăcuta surpriză să vorbesc cu un om cu o personalitate caldă şi efervescentă, plin de dorinţa de mai mult şi mai bine în ceea ce priveşte atât arta cât şi poporul român în general. I-am povestit ce încerc să realizez prin această revistă alături de Raluca – timp în care a tăcut, o tăcere în care s-a subînţeles un zâmbet cu tâlc. Când mi-a vorbit din nou am simţit în vocea lui vibraţia celui care a avut partea lui de creştere şi înţelegere umană. I-am spus apoi că aş vrea să îmi răspundă la câteva întrebări pentru articolul din revistă, şi a fost de acord. Apoi mi-a vorbit despre un alt articol care a fost scris despre el, şi în care, spunea Alin, autoarea îl înţelesese uimitor de bine. Citindu-l şi eu, la rându-mi, am fost intrigată de cuvintele cu care acest articol se încheie „De fapt, mie nu mi-au plăcut sculpturile lui (n.r. Brâncuşi) niciodată!” – astfel că am decis să încep interviul exact de-acolo.

De ce nu ţi-au plăcut sculpturile lui Brâncuşi?

Sunt reci și nu le simt. Pe câteva le ador doar pentru finisaj.

[n.r. Într-o discuţie ulterioară interviului răspunsul acesta şi-a găsit următoarea completare, pe care v-o împărtăşesc şi vouă.]

Brâncuşi a căutat esenţa.

De ce ar place Brâncuşi?…pentru că e un nume?

Poate că în căutarea lui s-a distanţat de întreg, ca să îl vadă mai bine. Poate de-asta sunt reci lucrările lui.

Pentru că a căutat esenţa?

Nu asta a făcut?

Şi eu caut linia. Spiritul. […] Eu sunt cald. Sunt parte din şi în toate. Aşa sunt eu. Mă consum acolo, în el…material. Ard în marmură.

Ca sculptor atingi multe materiale cu mâna – piatra, lemnul, bronzul, marmura…care din ele însă te atinge pe tine în mod deosebit, şi de ce?

Marmura. Îmi creează acea stare de împlinire…de perfecţiune. Iar bronzul este un moft.

Care a fost materialul “cel mai încăpăţânat” – sau lucrarea cea mai “încăpăţânată” în a-şi arată frumuseţea sub mâna ta?

Lemnul este cel mai pretenţios… Este elastic și mai puțin pătrunzător… Temele pentru lemn sunt concepute special pentru dificultatea lui.

Există vreun material în care încă nu ai lucrat dar în care ai vrea să sculptezi?

Sunt multe materiale în care aș dori să mă joc mai mult precum fibra de sticlă, rășina și sticla. Dar eu sunt sculptor de materiale naturale și poate de aceea nu am avut timp pentru neconvențional…Eu lucrez cu materiale „neperisabile” în timp…ha ha ha…De asta mă și numesc „Călător prin timp”…

Din punctul tău de vedere în care din lucrările efectuate până acum te simţi cel mai aproape de tine însuţi, de esenţa ta ca om?

Hm… Întrebare foarte grea. .. Dar fără alte comentarii plec de la Crist în marmură trecând prin Ballerina din bronz și ajung la Nadia Comăneci, de asemeni un bronz.

Ştiu că ai învăţat în străinătate, că ai fost (şi eşti) privit cu ochi foarte buni de străini, şi cu toate astea ai preferat o „cruce” mai grea – aceea de a fi artist în ţara ta, şi mai mult decât atât, nu în capitală, ci în Iaşi. A fost întoarcerea ta o încercare de a „închide un cerc”? Sau de a deschide un altul?

Pentru această întrebare am un răspuns scurt legat de un mit modern, acela al lui Superman. Vreau să demitizez acest concept că ,, Dacă vrei să fii Superman trebuie să trăiești departe de pământul tău Krypton…în speță România”. Dacă vrei să demonstrezi și poți demonstra ceva, trebuie să fii Superman pe pământul tău.

Cum te simți când termini o lucrare?

Pe fugă spre o altă operă…Și ușor dezamăgit. Fug spre o altă operă tocmai pentru a corecta dezamăgirea precedentă…niciodată nu sunt mulțumit de ceea ce am făcut anterior

Dacă ascensiunea ţi-ar fi fost mai uşoară (şi mă refer aici la faptul că nu ai avut una din cele mai liniştite copilării) ai fi atins un vârf artistic mai înalt sau mai scăzut decât cel pe care te afli acum?

Nu cred că aș fi făcut mai puțin sau mai prost…Poate conjucturile interumane ar fi fost altele.

Ce este pentru tine arta în general, şi sculptura în particular?

Ce înseamnă arta pentru mine?…să expui celorlalți stări și reacții diferite la mediul înconjurător.

Dacă ar trebui să faci o sculptură reprezentând România, cum ar fi aceasta? (material, dimensiuni, detalii pe care le consideri importante).

Hm…România mea?… De mic visam și credeam că România este o mamă cu 4 sâni și 4 fetițe mici la piept…ha ha ha…frumos vis nu?…asta credeam eu că este Romania mea.

Când te-am întrebat dacă vrei ca articolul despre tine să apară pe 1 Decembrie sau 1 Ianuarie, ai spus „sunt român, deci 1 Decembrie”. Pe lângă faptul că România este ţara în care te-ai născut, mai există şi alte motive cărora li se datorează această mândrie pe care o afişezi fără reţineri?

În inima mea sunt mândru de naţionalitatea mea,  de limba mea cea mai frumoasă și de spațiul natural perfect în care m-am născut.

Într-un mesaj pe care mi l-ai trimis pe Facebook ai spus „E greu să faci sculptură”. Trecând peste greutatea fizică a actului în sine, ce e cel mai greu în ceea ce priveşte această latură a artei?

Îmi este frică de nepăsarea celor din jur…Mai ales de cei ce dau…au putere în țara asta…

Interviul cu Alin s-a încheiat oficial cu acele cuvinte, care mie personal mi-au dat senzaţia a multe lucruri rămase încă nespuse. Sculpturile lui însă vorbesc, şi vorbesc mult şi frumos despre spiritul care a condus mâna care le-a smuls din materialul în care dormeau. Alin Neacşu a spus despre el „Echilibru între linie şi formă, între gol şi plin, între senzaţie şi real…Aceasta-i opera mea.” Iar prietena şi colega mea, Raluca, privind imaginile creaţiilor lui, a scris următoarele rânduri, cu care am decis să închei acest articol:

“Sculptura, la fel ca oricare altă artă, este sentiment. Simţi ce ai de făcut, te laşi ghidat de momentul în care lucrezi cu materialul şi el te conduce către rezultatul final. Nu, nu sunt sculptor şi nici nu am avut tangenţă cu arta asta, însă mereu mi s-a părut greu să poţi face un chip dintr-o bucată de piatră. Sau orice alt material. Îţi trebuie imaginaţie şi libertate. Multă din ambele. Şi viaţă. Trebuie să ai atâta viaţă în tine încât să poţi să dai la rândul tău şi operei tale. Sau mai bine zis să o găseşti în ea. Să trasezi centimentru cu centimetru fiecare trăsătură şi să ştii exact cum să infingi uneltele. Nu e tehnică. E energie. O energie pe care o transmiţi şi o primeşti şi mai ales o energie pe care o vei transmite mai departe celui care-ţi va citi mesajul. O sculptură nu aparţine maestrului, ci celui care o va primi. Încă de la început. Şi de asta e greu. Pentru că trebuie să cunoşti fiecare posesor încă dinainte de a-l cunoaşte. Trebuie să te uiţi sec la o bucată de marmură şi să îi vezi chipul şi emoţia.”

This slideshow requires JavaScript.

Despre Alin Neacşu şi creaţiile sale puteţi afla mai multe de pe pagina sa personală http://www.sculptor-neacsu.eu/index/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s