Laurenţiu Pascar
Laurenţiu Pascar este un om pur şi simplu fabulos. Orice fiinţă creată este definită de un gen proxim şi o diferenţă specifică. Atunci cînd îl cunoşti pe Laurenţiu Pascar îţi sare în ochi şi înţelegi cu adevărat ce vrea să însemne „diferenţă specifică”. E unic. De acord, ca toţi ceilalţi 7 miliarde de contemporani cu el. Dar el chiar este un unic între unici!
Este inginer. Aşadar are privire inteligentă, extrem de pătrunzătoare, de parcă ar practica legilimanţia, şi este dificil de înţeles cînd se exprimă. Dar nu pentru că este inginer, ci pentru că este poet. Deci nu orice inginer, ci un inginer poet. Şi nu orice poet, ci unul care este inginer. Ştiu, toate astea vă duc cu gîndul la Dan Barbilian, matematicianul-poet sau poetul-matematician. Pe bună dreptate: şi poezia lui Laurenţiu Pascar este unică, inconfundabilă.
Cînd l-am cunoscut pe Laurenţiu, cam 75% din ce vorbea nu înţelegeam. Deşi vorbeşte limba română. Săteam, împreună cu prietenul său de-o viaţă, Constantin (Costică) Nanciu, îl ascultam, şi ne întrebam amîndoi unde găsim pe cineva care să ne traducă ce spune Laurenţiu. De fapt, prietenii nu-i spun Laurenţiu, ci Odiosul. Cine i-a dat porecla asta, cînd şi de ce, nu ştiu. Eu aşa l-am primit de la prietenii noştri comuni. Astăzi, mi se întîmplă să nu înţeleg din ce spune cam 3-5%. Şi acest 3-5% îl completez din context. Şi de ficare dată cînd sînt cu el şi întîlnim oameni care nu-l cunosc mă amuz privindu-i pe ceilalţi şi văzîndu-mă pe mine cel de – de-acum! – 20 de ani…
Călugăr în alb, catolic, singur, generos, de o inteligenţă sclipitoare – prietenia şi poezia lui sînt unul din darurile pe care Dumnezeu mi le-a făcut în marea sa bunătate şi milă.
Şi deoarece dăruind vei dobîndi, astăzi, prin intermediul Dragostei pentru artă, mă bucur să vă dăruiesc poezia Odioşeniei sale, Laurenţiu T. Pascar. Să fie într-un ceas bun!
Bătrîni îndrăgostiţi
Caută-mă frînturi în coşul tău între hîrtii (şi rujuri tocite)
sunt tot acolo şi trag cu urechea obraznic
cînd vorbeşti şoptit la telefon, azi ceva
ţi-a adus aminte de mine şi-ncrîncenat
ai mai aruncat un ciob, păcat, dimineaţa
asta ai iar ochii obosiţi. Lacrima ta sărată
a rămas pe retina mea impregnată în argintul
oglinzii, lasă, un pic de rimel şi trece.
Sărută-mi buzele uscate, în ceaşcă s-a răcit
cafeaua şi mi-e sete, zîmbeşte şi tu
în maşina-i luxoasă logodnicul tau te vrea
tînără şi frumoasă, pe bancheta din spate
în celofan trandafiri mari de seră mor încet
sufocaţi alături de brăţara cu diamant scump în
catifea roşie, omul ăsta te iubeşte în felul
lui, spune da, sărută-l şi minte-l frumos
asta-i viaţa, mîine-o să fii mai bătrînă
azi încă ai un preţ bun, aşază-ţi mai bine
şalul, sub clavicula stîngă ţi se vede paloarea
nepudrată; curaj…
Şi lasă undeva, prăfuită imaginea noastră
voalată acum; eram doar nişte bieţi bătrîni
îndrăgostiţi, au trecut ani, uită-ne, dacă poţi.
Laurenţiu T. Pascar
Rev. V.2 24.1.99
Iubito
Iubito
ochii tăi, azi albaştri, mi-au gîrbovit
urma de suflet viscolit de cenuşa iernii
din oameni, nu mă privi copilă în mine-s
acum doar umbre-nrămate-n trecut, mîine-i
obsedant doar noaptea de ieri, negru nesomn
şi setea arsă-n rărunchi de-a-mi voma gîndul
murdar de moartea frumos rimelată din
ochii care mă văd.
Uită-mă! mintea mea, fiară flămîndă, ucide
Ani-mi sunt lung anotimp de roşii, cleioase
zăpezi; dacă inima ta mă vrea sînge
bea-mă, ca pe un pocal de otravă să-ţi fiu
Lacrimi de rouă dimineaţa pe pleoape,
Ochii tăi azi sint încă lumină, mîine… nu ştiu –
Nu ne minţi şi tu, lumea-i totuşi frumoasă…
Iubito.
Laurenţiu T. Pascar
decem Rev. 29.12.98
Cai şchiopi
Ciudat gînd, obsedantă privire de orb,
o senzaţie de gol atîrnă în aerul ca o sală
de aşteptare cu ceasul mare alb căznindu-şi
secundarul blocat difuzorul hîrîie ceva
pentru nimeni ploaia rece udă geamurile
murdare pe-o bancă un ziar, vechi, uitat,
frig umed şi-un cer vînăt-înnoptat unicul
bec strică liniştea cu-o ultimă flamă dînd
viaţă parcă o clipă atît ca o ultimă
răsuflare albă
Ce caut aici pe cine, ce aştept, ca o uşă
mă simt cu lacătul pus şui s-a lăsat noaptea
semnalul mereu roşu în beznă tăcut un afiş
prăfuit nici ţipenie mersul vremii parcă a stat
şeful e şi el în şomaj, lucrază poate la negru
la crîşma din sat din mijlocul cîmpului sterp
Gara ca o bătrînă senilă visează trenuri
în van, îmi vine şi mie să fug ca un cîine
alungat de pustiu să urlu la lună; ciudat
gînd în ţara mea au murit pînă şi gările…
Fulgi mari ca nişte molii bolnave
se dizolvă în aer, departe între şinele
ruginite doi cai şchiopi pasc mărăcini
un cal alb un cal negru fără vină doi
condamnaţi din milă; oamenii locului
au împuşcat lupii de mult
Ninge alb viscolit, departe liniile se
ating în zăpadă… se crapă de ziuă.
Laurenţiu T. Pascar
(v2 15.02.1999)
V3
Din dragoste pentru artă 