Alexandru V. Dan
E o întâmplare tare frumoasă când cunoşti un om care ţi se pare deosebit, şi apoi, regăsindu-l după o perioada de timp, să constaţi că e încă şi mai interesant decât îl ştiai. Aşa mi s-a întâmplat în cazul scriitorului Alexandru V. Dan, ale cărui creaţii le-am citit prima dată cu vreun an în urmă. Recitindu-l de curând m-am gândit că v-ar face plăcere şi vouă să îl cunoaşteţi mai bine, aşa că iată-mă acum stand de vorba cu el :).
L.N.: – Pe blogul tău, la capitolul „Despre”, ai pus o poezie, care se încheie cu rândurile „lucrul ce merită cel mai mult cumpărat este/ o metaforă bună”. Care a fost prima metaforă în care ai investit?
A.D.: – Să-ţi spun mai bine care e ultima :), cu care am câştigat de curând un concurs pe o pagină de Facebook, ”Poveşti în şase cuvinte”, respectiv următoarea sentinţă: ”Keep calm and metaphorise the reality” – realitatea însăşi, mai ales în părţile ei rele, dar şi în cele bune, ar fi înţelept să o privim ca pe o sumă de metafore, fapt care poate ne va ridica nivelul suportabilităţii şi al înţelegerii….
L.N.: – Din câte ştiu eu, proza a fost cea care te-a definit mai întâi ca autor. A existat vreun motiv concret pentru care te-ai orientat spre această categorie? Care au fost etapele călătoriei tale printre cuvinte până în prezent?
A.D.: – Am debutat abia în urmă cu doi ani. Este extrem de interesant cum întâmplări sau înţelesuri din trecut ne rămân cuibărite în minte cu anii (acolo unde se procesează neîncetat), pentru ca, la un moment dat, să ”le vină momentul” să le împărtăşim celorlalţi. La fel a fost şi cu mine: a existat un timp în care eram mut, deşi aveam ce transmite, dar nu vedeam nici o posibilitate de a o face. Fireşte, din adolescenţă am fost un cititor împătimit, atât de proză, cât şi de poezie (observă că nu fac distincția fantastic-nefantastic). Însă, dintotdeauna, cel mai uşor mi-a fost să abordez poezia, în vreme ce să scriu proză mi se părea cu desăvârşire imposibil. Dar toată acea poezie (mai mult cu ghilimele) nu era publicabilă. Iar când m-am hotărât să scriu ceva publicabil, am scris mai întâi proză… abia de un an m-am gândit să abordez şi poezia (după eseul pe teme literare, filozofice, spirituale şi motivaţionale).
Şi aici nu mă pot opri să aduc o odă acelor întâmplări atipice care ne ajută să gândim altfel sau chiar ne schimbă cursul existenţei. Faptul că scriu îl datorez influenţei a doi oameni: bunica mea şi scriitorul Oliviu Crâznic. Pe când trăia, bunica mea era foarte convinsă, fără temei din punctul meu de vedere, că voi fi scriitor (asta nu înseamnă că acum mă consider scriitor, însă cred că am destule de transmis şi am întrevăzut şi câteva modalităţi de a o face). Poate că dacă nu aș fi făcut pentru ea acea traducere a poeziei „If” a lui Kipling, la vremea respectivă nereușind să găsesc varianta în română (pentru că îmi place să fac eu însumi ceea ce nu găsesc gata făcut: un text, un tablou, un obiect de artă sau nu), așadar, dacă nu aș fi făcut acest pas (ca și multe altele, de altfel), poate că nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cu Oliviu am fost coleg cândva şi împărtăşeam cu el pasiunea pentru tot ce înseamnă ”gothic”, de la muzică până la literatură, inclusiv pasiunea pentru cărţi şi pentru idei frumoase. În urma îndelungilor sale insistenţe şi încurajat de marele succes literar pe care l-a înregistrat el însuşi, m-am hotărât să scriu o povestire gothică (”Umbrele Transilvaniei”), care a fost publicată la revista online ”Gazeta SF”. Au mai urmat şi alte povestiri (gothice, fantasy, SF), publicate la alte reviste literare online de SF&F.
Sunt mulţumit de reacţia pozitivă a publicului, de numărul mare de citiri – pe site-urile revistelor, pe blogul meu sau pe Facebook –, cât şi de aprecierea de care m-am bucurat din partea unor nume importante din literatura SF şi Fantasy precum Oliviu Crâznic, Mircea Pricăjan, Alexandru Ioan Despina, sau din partea altor scriitori. Dar pe mine mă interesează în primul rând publicul, pentru cititori fac tot ceea ce fac. Sper să mă ridic cât mai mult la nivelul aşteptărilor tuturor.
Ca să închei, mai pot menționa o apariție, la începutul anului viitor (pentru că nu m-am mobilizat să trimit materialele la timp pentru numărul din noiembrie), într-o revistă din diaspora, ”Alternative”, cu povestirea ”Stafia de la Borșa”, eseul ”Gothic uber alles” și două poezii.
De asemenea, se anunță cel puțin o apariție sub formă de e-book și una ”pe hârtie”, dar momentan nu pot spune mai multe :).
L.N.: – Ţi s-a întâmplat, bănuiesc, citind textele altor autori, să te gândeşti „eu aş fi scris aşa sau altfel”. Ai şi încercat vreodată să reconfigurezi, fie şi doar pentru propriul amuzament, povestea altcuiva?
A.D.: – Nu am încercat să rescriu, însă într-adevăr faptul că am întâlnit aspecte pe care nu le agream în scrieri care-mi plăceau este şi a fost hotărâtor în decizia mea de a scrie. O operă (literară, dar și muzicală) poate să-mi placă în ceea ce priveşte stilul şi să-mi displacă din cauza sensurilor negative sau a nonvalorilor şi imoralităţii promovate. Din păcate, observ că tocmai așa ceva este la modă acum.
Întotdeauna m-am aşteptat ca un autor să fie mânat de o anumită înţelepciune, de o cultură a spiritului (fără să mai vorbim şi de cultură, în general); dacă tot căutăm să fim “oameni” în interiorul nostru, de ce nu am face acelaşi lucru şi în opera noastră?
Observ, din păcate, că în prezent se pune tot mai mult accentul pe desăvârşirea (sau revoluţionarea) formei, concomitent cu neglijarea conţinutului, cu preeminența decadenţei. (Să fie oare o asemănare cu fenomenul grijii exagerate pentru trup a omului modern, pe fondul ignorării sufletului?)
De asemenea, nu apreciez operele care propun numai ”ego-ul” autorului (care deci au prea puține de transmis).
Cred că rolul artei este de a arăta ceea ce în condiţii obişnuite nu se vede, ceea ce este „dincolo” – de noi şi dincolo, în interiorul nostru. Totuşi, dacă este vorba despre proză, nu voi exagera importanţa ideii – ceea ce, probabil şi justificat, ar îndepărta publicul – ci voi lăsa în prim plan acţiunea, respectiv deznodământul, la fel ca în orice altă scriere în proză. În acest caz, povestea primează.
Apropo, pentru un scriitor român, un mare baraj în relația cu cititorul a fost, probabil din perioada comunistă până acum, însuși faptul că… e scriitor român. Eu mă simt liber de asta, mi se pare familiar stilul de a face literatură din orice colţ al pământului sau propriu oricărei etnii. Sunt conştient şi de modul românesc de a scrie interesant. Pentru că asta era toată problema de care se zdrobesc atâţi scriitori români – nu ştiu din ce cauză, comunismul? spiritul latin?, nu contează –: ideea de a scre interesant şi, mai presus de toate, de a „livra poveste”!
L.N.: – Eşti la o cafenea, într-o dimineaţă însorită, servindu-ţi cafeaua. Deodată pe scaunul de lângă tine se aşează cineva şi îţi dai seama brusc că e vorba de o celebritate (indiferent de domeniu). Pe cine vezi şi ce întrebare crezi că ţi-ar pune prima dată? Ce i-ai răspunde?
A.D.: – Ideea de celebritate nu-mi spune nimic; mă interesează în schimb ceea ce transmite, într-un mod deosebit, oricine, fie el copil sau intelectual cu pretenţii, persoană cu multe diplome sau ”om simplu” – în orice situaţie, rezultatul, mesajul contează, pentru că el dă coerenţa.
Așadar: ”Mă bucur de acel moment de respiro…”
Sau… Ce ai zice de ceva mai interactiv:
Te bucuri de acel moment de respiro între două oblogații, una care tocmai s-a încheiat și o alta, care nu te poate solicita decât peste un anumit timp.
Așadar, iată-te nevoit să nu faci nimic – poți, în sfârșit, să stai liniștit și să te gândești la ale tale sau la orice îți face plăcere.
Pentru că nu te știi o persoană prea sociabilă, te întrebi cum se face că tot acel vacarm, al mulțimii de oameni de la mese și al traficului intens de jos, din stradă poate avea pentru tone darul de a te relaxa. Mai degrabă, un soi de toropeală parcă te cuprinde și, închizând ochii, îți lași mintea să se odihnească.
La un moment dat însă, atenția îți e atrasă de larma orașului, care începe să devină tot mai supărătoare și, peste miile de zgomote care mai de care mai nefirești, tânguirea stridentă a unei alarme dă ansamblului nota unei simfonii sfâșietoare. Să fie oare acel cântec de jale de pe urmă pe care întreaga lume pare că îl cântă fiecărui muritor care îi părăsește scena? Sau poate lumea însăși își cântă, cu atâta durere, propria extincție?
Simți cum o stare de slăbiciune te afundă, încet, în imobilitate. Cu o hotărâre izvorâtă din ultimele-ți puteri reînnoiești un rămășag dintotdeauna ținut departe, adânc, în subconștient, și promiți orice, totul, implorând o primordială clemență.
Brusc, abdomenul parcă îți ajunge în gât, ca și cum ai cădea de foarte de sus și, deschizând ochii, vezi niște pereți scorojiți ce se scutură violent în ritmul exploziilor ca de vulcan de afară. Iar prin ploaia de praf de tencuială, la căpătâiul patului în care stai lungit, un necunoscut cu barbă te cheamă blând, dar nerăbdător, pe nume…
– Nu vă supărați… se poate?
– Poftim? te bâlbâi, încurcat.
– Mă scuzați, scaunul…
– Nu! Adică… sigur! puteți să-l luați, vă rog! răspunzi tu, cât mai politicos, aruncând imediat un ochi la ceas, pentru ca apoi, ușurat, să-ți mai plimbi privirea încă o dată peste marele furnicar de oameni a cărui zumzăială pare a fi remediul cel mai la îndemână contra grijilor și stresului.
Însă deodată ochii îți rămân fixați undeva în depărtare, pe o figură bărboasă, vag familiară, ce pare că se apropie tot mai mult.
Îl recunoști imediat pe necunoscutul care îți rostea numele și știi că mai ai la dispoziție doar o secundă sau două pentru a te hotărî ce să faci: rămâi sau fugi încotro vezi cu ochii…
L.N.: – Mi-ai spus pe Facebook că „ori faci chestii ieşite din comun, ori nu faci”. Care a fost chestia cea mai ieşită din comun pe care ai făcut-o vreodată?
A.D.: – Este vorba despre orice mă gândesc să fac public… trebuie ca, la sfârşit, să mă facă să-mi spun că este puternic, original, ieşit din comun, interesant, semnificativ, altfel nu mai public.
Consider că o scriere este bună atunci când este autentică şi este autentică dacă acest ansamblu de fond şi formă, după lectură, îmi produce impresia că, de fapt, a existat dintotdeauna, că într-un fel are viaţă proprie şi că a trebuit neapărat să existe (oricum, prima chemare de copil nenăscut a operei apare odată cu inspiraţia, cu prima idee serioasă pentru ca aceasta să se materializeze.)
De asemenea – poate părea pompos, dar ăsta-i adevărul – nelimitându-se doar la a fi simple stări de spirit ocazionale, povestirile mele sunt gândite pentru a rămâne instrumente mereu vii la dispoziția cititorului, cu valențe iniţiatice şi psihoterapeutice.
L.N.: – Ce ţi-a fost cel mai greu să scrii până în prezent? Ce ţi-ar fi imposibil să scrii vreodată (dacă există aşa ceva)?
A.D.: – La ora actuală cred că mi-ar fi greu să scriu scriu proză despre cotidian, în care să nu se întâmple nimic 🙂 sau fără miză psihologică, ori cu sensuri şi mize “uşoare”.
L.N.: – Mai degrabă concret sau mai degrabă simbolic?
A.D.: – Mai degrabă concret, fie dacă vorbim de învelişul acţiunii sau de suspans, fie de dezocultarea simbolurilor cultural-spirituale. Pe de altă parte, simbolul ca procedeu artistic sau metafora completează ansamblul.
L.N.: – Cât de importantă este tradiţia (de orice fel) pentru tine, şi cât inovaţia?
A.D.: – Cred că am identificat procedee pentru a transmite pe mai departe valorile culturale şi spirituale româneşti, dar şi universale în modalităţi şi forme creative şi atractive. (Pentru că, pe de altă parte, şi ”noul” poate fi groaznic de neatractiv – în aparenţă un paradox, dar este de ajuns să vezi peste tot scriitori tineri plângându-se nu numai de lipsă de popularitate, ci şi de faptul că nu sunt înţeleşi de public).
În ceea ce mă priveşte, îmi place să combin gothicul cu postmodernismul, vechiul cu noul, proza cu poezia şi cu filozofia mascată în cotidian.
Iar dacă ai vorbit de tradiţie, pot mărturisi că, în inima mea, printre altele, la loc de cinste se află spiritul scriitorilor noştri interbelici. În fond, este o datorie să ne ducem pe mai departe moștenirea, nu-i așa?
L.N.: – Dacă ai putea călători în viitor, ce sfat i-ai cere Eu-lui tău mai bătrân?
A.D.: – L-aş întreba cum să fac astfel încât, fără excepţie, să nu mă las deranjat de nimic.
Alexandru Dan s-a născut în anul 1973, în Bucureşti. Începând din anul 2011 publică în reviste online (Revista de Suspans, Gazeta SF, Suspans, Nautilus, Ficţiuni, Fila de Bucovina) şi pe site-uri culturale (maramuresh.wordpress.com) proză (gothică, fantasy, SF), eseuri şi poezie.
Pasionat de mistere, istorie, spiritualitate, filozofie, poezie, memorialistică.
Blogul autorului: http://alexandrudanromania.wordpress.com/
Din dragoste pentru artă 
Pingback: Interviu Alexandru Dan în revista “Din dragoste pentru artă”… | Alexandru Dan