Vocea lemnului: Felix Rotaru

Căutând subiectul următorului articol pentru categoria „Muzică” din revista noastră, am nimerit accidental în faţa unui articol care vorbea, în termeni foarte elogioşi, despre „Felix Rotaru, cel mai tânăr lutier român, ucenic al şcolii lui Stradivarius”. Drept pentru care, rozându-mă curiozitatea, am căutat să aflu mai multe lucruri despre violonistul în cauză – acum în vârstă de 26 de ani – şi tare mult m-am bucurat când acesta, raspunzandu-mi la e-mail, a acceptat să îmi ofere un interviu pe care cu mare drag vi-l prezint în cele ce urmează.

Felix Rotaru

Felix Rotaru

L.N.: – Că pe un om îl pasionează muzica într-atât încât să înveţe să cânte la un instrument nu e un lucru atât de neobişnuit. Dar faptul că, într-un secol în care tot mai multe lucruri sunt produse în serie, cineva descoperă înăuntrul sau dorinţa de a crea ceva manual, şi nu orice, ci instrumente muzicale – mai precis viori, în cazul tău – e ceva cu totul aparte. Aşa că prima întrebare a acestui interviu e următoarea: ce anume ţi-a trezit interesul pentru acest domeniu, pe cât de frumos, pe atât de delicat?

F.R.: O persoană: Markus Barbarossa. Am fost la el în atelier în 2007 întâmplător, participam la faza naţională a olimpiadei pentru muzicieni, ce se ţinea la Cluj. La recomandarea unui apropiat, am fost să…cumpăr o coardă „mi” nouă pentru vioara mea, trebuia schimbată. Dl. Barbarossa este o persoană extrem de interesantă, cu darul vorbirii, un intelectual cu vaste cunostiinte în multe ramuri artistice – este şi pictor, şi scriitor, pe lângă meseria sa de lutier. Este şi expert pentru Casa de licitaţii „Dorotheum” din Viena. Căutam şi un arcuş mai bun pe atunci, iar domnia sa mi-a oferit să încerc un arcuş deosebit, făcut de un meşter francez în secolul XIX, arcuş ce i-a aparţinut unui solist de talie  mondială până nu demult. Am încercat acel arcuş şi la fel ca mulţi alţii am fost extrem de impresionat de cât este de bun. „Parcă vrăjit” aş putea spune. Făcea tot ce îmi doream cu o precizie şi cu o docilitate inimaginabilă pentru mine în acel moment. Atunci am realizat  pentru prima oară ce diferenţă poate fi între un lucru „de serie” şi un lucru „de maestru” cum se spune. În  zilele următoare cât am stat în Cluj, după ce am cântat şi am aşteptat rezultatele concursului, am stat la el în atelier de la 10 la 18, adică tot programul său cu publicul. Mare noroc am avut că îi place compania şi că nu este incomodat de dialog când lucrează la viori…Domnia sa are acces prin meseria sa de expert la cele mai bune instrumente făcute vreodată, le evaluează şi le stabileşte preţul. Vă imaginaţi ce experienţă are, şi mai ales, ce impact a putut să aibă ceea ce mi-a spus atunci, eu fiind un violonist de 18 ani la vremea aceea.

L.N.: – Când te gândeşti la tine însuţi care e prima „etichetă” pe care ţi-o atribui: Felix Rotaru – lutier, sau Felix Rotaru – violonist?

F.R.: Îmi place la întrebarea asta să îl dau exemplu pe marele Mozart. Ce a fost el, pianist, violonist, compozitor sau profesor? Ce-i drept, se ştie că se scula în fecare zi la 4 dimineaţa, să le facă pe toate. Eu reuşesc să am timp de amândouă, nici nu ştiţi câte se pot face într-o zi fără privit la televizor…

L.N.: – Cum se împacă activitatea ta de violonist cu cea de lutier?

F.R.: Excelent. Se completează una pe cealaltă. Înţeleg perfect problemele specifice  ale instrumentiştilor şi pot să le rezolv aşa cum îşi doresc. Din perspectiva cealaltă, e un uriaş atu când pot cânta eu clientului fragmente din repertoriul consacrat iar el ascultă instrumentul din sală, de aproape, de departe, de oriunde doreşte. Este evident cea mai importantă perspectivă, aceea de a-ţi asculta viitorul instrument din scaunul  melomanului.

L.N.: – Lumea în general cunoaşte mai puţine lucruri despre maeştrii lutieri din trecut – de obicei numele cel mai cunoscut este Stradivarius, eventual Amati şi Guarneri. Există vreun motiv anume pentru care acestea sunt cele în jurul cărora gravitează marea parte a atenţiei oamenilor?

F.R.: Cu siguranţă că este, însă răspunsul e destul de complex. Este o sumă de motive, aş avea nevoie de ceva timp să le expun şi să le argumentez pe toate. Însă o lege nescrisă se aplică şi în acest caz: trebuie un „nume” pentru orice în minţile noastre: când spunem fotbal ne gândim la Hagi, când spunem poezie ne gândim la Eminescu, şi tot aşa. Cel mai de seama reprezentant al unei profesii devine într-un fel imaginea  sau „etalonul” în minţile noastre. Lutieri mari au fost zeci, sute. Sunt şi azi câţiva. E oricum  un lucru fascinant  în sine renumele viorilor Stradivari şi entuziasmul pe care îl produc.

L.N.: – În prezent locuieşti şi profesezi în Austria. De ce nu în Italia, având în vedere ocupaţia ta că lutier?

F.R.: Italia are mulţi,foarte mulţi lutieri. Spre exemplu Cremona este astăzi un supermarket de viori în aer liber. Cum ieşi din tren şi o iei „în jos” pe Corso Garibaldi, spre centrul vechi, te împiedici la fiecare pas de  indicatoare spre ateliere ale unor lutieri. Eu, ca violonist-lutier, mi-am permis  un altfel de contact cu clientul, şi anume cel direct. Să interacţionez cu muzicianul,  nu să stau ascuns undeva şi să sper că voi fi găsit de cei interesaţi sau mai rău, să apelez la intermediari cum ar fi magazine de instrumente sau diverşi dealeri. Orice vioară „made în Italy” se vinde bine, dar nu asta a fost scopul meu.  Am ales Viena datorită vieţii muzicale de aici, care  pe drept spus este fără egal în lume, o tradiţie de sute de ani, toată elita  muzicii clasice cântă aici măcar odată în an. Din ambele perspective, atât ca lutier cât şi ca violonist este cel mai potrivit loc în momentul acesta, în viziunea mea.

L.N.: – Cred că se poate spune că fiecare vioara are propria ei personalitate – după părerea ta care e şansa ca o vioară produsă în serie să egaleze, în ceea ce priveşte calitatea sunetului, o vioară construită manual, şi în ce condiţii?

rotaru 2F.R.: Răspunsul e foarte simplu: nici o şansă. Fiecare placă de lemn este unică, din punct de vedere acustic. Eu, ca lutier, trebuie să o„citesc” şi să o  pun cât mai bine în valoare. Sunt foarte multe lucruri care trebuiesc puse în echilibru. Iar punctul de pornire este lemnul, care de fiecare dată îţi oferă ceva nou şi aparte, o „reţetă” unică în distribuţia densităţii, chiar şi atunci când discutăm de două bucăţi de lemn din acelaşi trunchi de copac. Nu există două viori Stradivari identice.  Multe sunt de zis şi aici. În orice caz, diferenţa în sunet dintre o vioară nouă de serie şi alta tot  nouă însă făcută de un maestru cu cunostiinţe vaste este indiscutabilă. Iar în chestiuni ce ţin de aspect, vorbim de personalitate, individualitate, gust, stil,şcoală-tradiţie, etc. E ca şi cum am compara un bloc din prefabricate cu un Castel.

L.N.: – Se poate „mai bine” decât celebrul „sunet italian”?

F.R.: Frumuseţea sunetului unei viori nu poate fi măsurată obiectiv. Nu putem cuantifica acest parametru. Este subiectiv. Eu cred că da. Pot spune şi că dacă Dumnezeu ar face o vioara sunt sigur că ar fi mult mai bună…

L.N.: – Ce s-a întâmplat cu prima vioara pe care ai creat-o?

F.R.: E acasă, cu praf pe ea mai gros decât lacul. Dar are aceeaşi valoare sentimentală pentru mine ca şi în prima zi când am cântat-o.

L.N.: – Vioara pe care cânţi la ora actuală a ieşit din mâinile tale?

F.R.: Cânt în permanenţă pe viorile mele. Imediat cum le termin, până când le dau celor care le-au comandat, trebuie să cânt pe ele că doar aşa sunetul capătă maturitate pentru scenă. Nu aş avea timp, nici să vreau, de alte instrumente.

L.N.: – Care este, din punctul tău de vedere, calitatea cea mai importantă a unui maestru lutier?

F.R.: O minte deschisă.

L.N.: – Ce ar însemna la ora actuală să fii lutier în România? Oricine în general şi tu în particular. Care ar fi plusurile şi minusurile?

rotaru 1F.R.: România îşi plăteşte mizerabil artiştii, iar muzicienii nu fac excepţie. Noi, lutierii, suntem plătiţi de către muzicieni. Cu toate astea, unii colegi din ţară se descurcă în principal fiindcă lucrează pentru o clientelă internaţională. Luteria nu are cum să se dezvolte în România atâta timp cât violoniştii nu îşi permit un instrument măcar de nivel mediu. Instrumente sub 10.000 Eur în Viena au doar elevii şi cei din ţările ex-comuniste. Acasă sunt mulţi profesionişti care din lipsa de fonduri cântă pe instrumente de amator. De „fabrică”, să spun clar. Dar cum instrumentele sunt considerate de către instituţiile de cultură şi nu numai „responsabilitatea angajatului”, lucrurile nu se pot schimbă în bine. Şi din acest motiv sunt la Viena astăzi.

L.N.: – Imaginează-ţi că ai avea, datorită unor circumstanţe excepţionale, ocazia să vorbeşti cu maestrul Stradivarius – care ar fi prima întrebare pe care i-ai pune-o? Sau primul lucru pe care i l-ai spune?

F.R.: După un foarte sincer „felicitări”, timp de câteva sute de ore i-aş pune întrebări…

Închei acest articol mulţumindu-i în primul rând lui Felix pentru atât de frumoasele răspunsuri pe care mi le-a oferit, şi spunându-vă că puteţi afla mai multe despre el şi activitatea lui de pe propriul său website, http://felixrotaru.com/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s