Sanda Nicucie: “Femeia, mai ales în artă, are două roluri, cel de creator şi cel de muză.”

Azi la literatură vorbim cu o poetă tare dragă mie, ale cărei veruri sunt de o sensibilitate aparte – Sanda Nicucie. Şi ca să înţelegeţi de ce spun asta, o să va dau să citiţi, înainte de interviul propriu-zis, una din creaţiile ei – “Dor de noi”.
 

Sanda Nicucie

Sanda Nicucie

Dor de noi

îmi amintesc un pat vernil
şi-o pernă,
parcă…
din profil
îţi desenam
cu un sărut
pe buze-ncet,
încet
pe gât,

o lună-ntreagă de April.

în pielea-arzândă de dorinţi,
ce o brăzdam adânc,
în dinţi
mă ascundeam cu dor,
cu tot

te traversam
febril,
înot.

tu scuturai din corcoduş
petale albe,
ca de pluş…
să le presari înfrigurat
pe mine,
în vernilul
pat.

eram şi unici şi nebuni
mâncam,
eu-frişcă
tu-căpşuni…
şi ne sorbeam din buze moi,
şampania cu gust
de ploi.

 
 
L.N.:   În 2007 a apărut „Clipa de refugiu”, volumul tău de debut, şi citind poeziile de-atunci, şi citind poeziile pe care le-ai scris mai de curând, nu pot să nu observ cum, deşi timpul a trecut, versul tău a păstrat acea consistenţă admirabilă a ideii. La tine nu există cuvinte în plus – nici măcar cuvintele de legătură – sau cuvinte lipsite de substanţă. Versurile tale au o aromă aparte, deosebită, şi nu doar o dată mi s-a întâmplat să invidiez uşurinţa cu care frazele par să îşi găsească drum prin tine. Povesteşte-ne te rog cum şi când ai început să scrii.
S.N.:    Am fost fascinată de poezie încă din copilărie! Ca orice copil din perioada comunistă, neavând altă sursă de divertisment, am găsit un refugiu în literatură. Obişnuiam să îmi petrec vacanţele de vară la bunici la ţară, citind. Volumul meu de debut Clipa de refugiu a apărut la un an de când am început să scriu efectiv. Consider ca m-am grăbit cu publicarea lui, dar nu regret că am făcut-o.

L.N.:   Elena Munteanu scria, în prefaţă la „Clipa de refugiu”, că te suspectează de „poezie confesivă”. Ce reprezintă de fapt pentru tine poezia?
S.N.:    Pentru mine, poezia este de fapt un refugiu. Când citesc sau când scriu poezie, mă detaşez de tot.

L.N.:   Crezi că viitorul poeziei aparţine realităţii virtuale?
S.N.:    Chiar daca Internetul este un mediu incredibil de eficient pentru promovarea poeziei, nu văd o migrare 100% a poeziei în „realitatea virtuală”. Poezia are mai mult suflet când este citită de pe hârtie. Găsesc hârtia ca fiind mult mai practică pentru a păstra idei. Ce faci dacă îţi pică internetul, curentul, dacă eşti în tren spre Tulcea sau alte cazuri de genul în care nu ai acces la Internet? Citeşti o carte, zic eu, sau dormi.

L.N.:   De ce nu proză? (Sau nu cu aceeaşi frecvenţă ca poezia.)
S.N.:    N-am încercat şi nici nu cred că voi încerca să scriu proză. N-aş putea să o fac cu aceeaşi pasiune pe care o pun în poezie. Prefer să continui să scriu ceva care mă reprezintă şi în care pot să pun suflet. Nu mă înţelege greşit, îmi place proza, mult, dar nu cred că pot să scriu proza.

L.N.:   Dacă mâine ai avea şansa să stai „la o cafea” cu o personalitate literară, care ar fi aceasta şi de ce?
S.N.:    Adrian Păunescu. M-a fascinat încă din copilărie. În adolescenţă l-am adorat. Regret că n-am avut ocazia să-l cunosc.

L.N.:   Care sunt anotimpurile vieţii tale? Şi nu mă refer aici la „primăvara copilăriei, vara tinereţii etc.”, cum le definesc unii.
S.N.:    Viaţa mea are un singur anotimp şi acela este prezentul. Trăiesc clipa, cu pasiune şi intensitate.

L.N.:   Un alt domeniu artistic în care ţi-am văzut şi admirat amprenta este fotografia. Când faci fotografii cauţi poezia imaginii? Sau mai degrabă cauţi cadrul ideal atunci când scrii o poezie?
S.N.:    Nu m-am gândit efectiv până acum la asta, dar sincer, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că fac o îmbinare între ele. Poezia, la fel ca si fotografia artistică, trebuie să transmită o emoţie celui care o priveşte (în cazul imaginii), o citeşte/ascultă(în cazul poeziei)! Eu încerc să surprind o emoţie, pe care ulterior să o transmit prin vers sau fotografie.

This slideshow requires JavaScript.

L.N.:   Ce face Sanda Nicucie atunci când nu scrie poezii şi când nu imortalizează în imagini frumuseţea a ceea ce o înconjoară?
S.N.:    Sanda Nicucie, trăieşte, iubeşte, îşi adoră şi copilăreşte încă alături de cei trei copii ai ei.

L.N.:   O să spun acum un lucru despre care aş vrea să îmi spui părerea ta: poezia în România din prezent.
S.N.:    Dificil de spus, mai ales că nu vreau să jignesc pe nimeni sau să fiu înteleasă greşit.
În prezent, în România, poezia este pe un drum inedit, pavat cu realităţi post-moderne, viziuni ale tinerilor şi multe experimente. Prin acest amalgam este normal să apară şi mici „gafe” ale unora, dar evident şi viitoare capodopere pentru posteritate.

L.N.:   Luna aceasta în paginile revistei vorbim doar despre femei din arta românească. Răspunde-mi, te rog, ca pentru încheiere, care ar fi, din punctul tău de vedere, rolul femeii în arta din ţara noastră?
S.N.:    Femeia, mai ales în artă, are două roluri, cel de creator şi cel de muză. Nu poţi vorbi despre artă, fără a vorbi şi despre femei. Pentru fiecare operă de artă, realizată vreodată, există cu siguranţă o femeie care a creat, consultat, inspirat sau sfătuit.

Mulţumindu-i din inimă Sandei pentru că a fost de acord să ne fie alături în acest început de primăvară, vă las în compania cuvintelor ei, în alte câteva poezii:

Rondel de ciocolată
 
Vreau să taci să nu spui un cuvânt
Ai pe buze-un rest de ciocolată
Și-n priviri o sete vinovată
Te-aș gusta dar parcă n-am avânt
 
Să te-ating cum n-am atins vreodată
Să-ți șoptesc (când nu m-abțin) răzând
Ai pe buze-un rest de ciocolată
Vreau să taci să nu spui un cuvânt
 
Iu al meu ce toamnă minunată
Închid ochii și încep să-ți cânt
Tu rămâi iubirea preferată
Dintre toate câte-au fost și sunt
 
Iar tu taci și … muști din ciocolată
 
 
şi nu vei şti
 
se scutură copaci
în dans de iele
în noaptea asta am să-nvăţ să mor
mi-am pus năframă,
ie
şi mărgele
şi-un şnur albastru-simplu la picior
 
iubirilor prin lume pasagere
n-am să mă plec!
doar voi cânta de dor
se scutura copaci
 
în dans de iele
în noaptea asta am să-nvăţ să mor
 
şi nu vei şti!
nu vei privi spre stele
doar gândul meu ce-ţi bate-ntrebător
în tocul uşii-nchise cu zăbrele
va plânge că nu ştii…
că-n lumea lor
se scutură copaci în dans de iele
 
 
Îl iubesc pe Făt Frumos
 
Îmi este drag, cât nu încape dragul,
În suflet şi în carne, pân’ la os.
Şi dacă trec poveştilor azi pragul,
E clar că îl iubesc. Pe Făt Frumos!
 
El are farmec, ca un pui în coajă,
Moţat… pe un şezlong albastru-mov,
La mine-n suflet zilnic face plajă
Şi bea cockteiluri duble-molotov.
 
Zi după zi, Ilenele i-ar da
Bezele şi năvală, rând pe rând.
Dar el alergă zmeii-n mintea mea,
Cu care mă loghez, din când în când.
 
Când nu-i al meu, eu tot îl simt că este
Şi are-un gust de mere şi păcat,
Că azi l-am dat afară din poveste,
Doar să-l aduc (niţel) … la mine-n pat.
 
 
Să-mi cânte
 
de cântă
să-mi cânte…noroc
din cobză de dor şi de jale.
vreau verde pe veci
într-un loc
din augustul ploilor tale.
 
ce oase? ce turme?
lucernă pe coapse îmi creşte agale.
un braţ îţi aştern
ca o pernă
o clipă mă-mpinge la vale.
 
doar moartea îmi cântă- eternă.
sărut
şi privesc mai departe.
se lasă drapele
în bernă
iubiri tot mai multe-s pe moarte.
 
azi,
imnuri se scriu fără nume
se leagă volume de carte.
un braţ
îţi întind peste lume
dar clipa, din nou ne desparte.
 
 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s