Se spune că nimic nu este întâmplător. Și așa cred că a fost și întâlnirea cu Carmen Nistor, pe care am remarcat-o într-un anunț despre un mare proiect ce va avea loc în București și a cărui inițiatoare este. Despre acest proiect însă, vă voi vorbi în numărul viitor al revistei noastre. Până atunci, vă invit să faceți cunoștință cu artista Carmen Nistor.
R.I: Uitându-mă pe site-ul tău, am descoperit că ești îndrăgostită de imagine, în orice formă a ei, fie că vorbim de fotografie, grafică sau colaje. Când și cum anume ai descoperit că te atrage acest tip de artă?
C.N: De o formă primară de “grafică” m-am apucat pe la câțiva ani: zgâriam cu cheia ușițele lăcuite ale dulapurilor din casă, spre disperarea bunicilor. Nu mai știu dacă am desenat si pereții. Însă la un moment dat, pe la 4-5 ani cred, am descoperit creioanele și cariocile. Îmi plăcea mai mult să desenez decât să colorez. Apoi tușurile. Tocurile cu peniță mă fascinau în vechile oficii poștale. Și am rămas de atunci cu pasiunea asta. Cu perioade în care m-am dedicat mai intens, alteori cu pauze. Până m-am hotarât să oficializez relația cu arta. Ceva mai târziu. Așa am ales să urmez și a doua facultate.
R.I: Am observat că ești absolventa Universității de Arte București. În ce fel a reușit să șlefuiască artistul Carmen Nistor această facultate? Ce te-a învățat?
C.N: Că am foarte mult de învățat 🙂 În permanență. Că am forte mult de citit, de văzut. Am avut o dublă experiență: cu sistemul din România și cu cel din Germania, unde am învățat un an cu o bursă Erasmus. Eu sunt din categoria “generaliștilor”, îmi plac multe lucruri deodată și vreau să și știu să le fac. Stilul acesta mi se pare cultivat cumva în România. În Germania am învățat ce înseamnă să te specializezi.
R.I: Dacă ar fi să aduci o critică și o laudă fotografiei care se face în România, care ar fi acelea?
C.N: E multă :)) Asta e si critică și laudă 🙂 Și drept să zic m-am săturat de peisaje. Îmi plac însă câțiva artiști care experimentează, le văd căutările. Arată bine demersul lor.
R.I: Știu că în prezent te ocupi de proiectul Metrorex, încercând să aduci un strop de artă celor care călătoresc zilnic cu metroul. Cum ți-a venit această idee? De ce ai ales metroul și nu alt mijloc de transport?
C.N: Ideea mi-a venit văzând cum e prin lumea largă. Plimbându-mă mult cu metroul în multe orașe de pe câteva continente. Îmi place metroul ca mijloc de transport. Îmi place că acoperă distanțe mari, că reflectă un tablou interesant al orașului de deasupra, sau de dedesubt, în cazul celui suspendat. În general metroul e un fel de semn distinctiv al orașului. Adună niște trăsături care altfel probabil s-ar disipa la suprafața pământului.
R.I: Care este culoarea sau nonculoarea ta favorită?
C.N: Dacă mă gândesc bine, cred că în permanență am avut negrul aproape. Îmi place mult și albastrul de Prusia. Când zic asta mă gândesc la linii pe hârtie. Altfel, dacă ridic ochii de pe pagină…îmi plac culorile 🙂
R.I: La ce te gândești atunci când auzi următoarele cuvinte: film, obscur, culoare, verde?
C.N: La o serie de experimente fotografice făcute în camera obscură, unde m-am jucat cu niște metode mai puțin tradiționale de developare și mărire, cu substanțe preparate de mine și măriri pe suprafețe care mai de care mai neobișnuite.
R.I: Artiștii sunt în general extrem de autocritici când vine vorba de creațiile lor. Ți s-a întâmplat să muncești intens la un proiect pentru ca mai apoi să nu îți mai placă rezultatul, deși inițial l-ai considerat cel care trebuie?
C.N: Da. Mintea are felul propriu de a face artă, mâna e și ea cu voința ei. Uneori e greu să redau ce am imaginat. Uneori nu s-au inventat metodele sa fac asta. Oricum ar fi, la finalul oricărei lucrări știu că se putea mai bine. E cam frustrant… Dar cred că nu ai cum să fii mulțumit. Chiar nu ai cum. Tu cu tine adică.
R.I: Ce anume ai schimba (dacă este cazul) din tot ce ai realizat până acum și de ce?
C.N: Momentele mele de nesiguranță. Nehotărârile. Temerile. Astea sunt cele mai rele. Organizarea timpului. Dacă aș putea, aș face-o chiar acum… :))
R.I: Ce consideri că lipsește artei românești sau artiștilor români?
C.N: N-aș vrea să generalizez. E un domeniu la care e greu să faci exercițiul ăsta. Nici nu știu dacă e indicat. Îți spun ce mi se pare mie: spațiul. Și nu mă refer la atelier. Ci la modul de raportare la spațiu. O viziune importantă are nevoie de spațiu si de curaj în abordarea spațiului. La noi e “strâmt”. Nu știu dacă se înțelege exact ce vreau să zic.
Aș zice că ar mai trebui ceva: curajul de a ieși din zona știută de confort. Tot un fel de cucerire a spațiului…
R.I: Cu ce alte proiecte te mai așteptăm în viitorul apropiat?
C.N: Am un proiect interesant în lucru. Abia aștept sa îl văd cum se încheagă. Într-o descriere extrem de succintă ar fi vorba despre artă completată de noile tehnologii. N-aș dezvolta foarte mult acum, dar în vară cel târziu vi-l pot prezenta.
Din dragoste pentru artă 