Debut în dramaturgie: Adrian Voicu

Pe data de 29 aprilie cei prezenţi în Sala Mare a ICR au putut asista la adăugarea unui nou titlu, cel de dramaturg, pe cartea de vizită a unui scriitor foarte drag mie: Adrian Voicu. Şi pentru că Adrian ne-a făcut nouă, ca revistă, marea plăcere de a ne fi alături încă de la primul nostru număr, nu puteam să nu îl avem ca invitat cu o asemenea ocazie din nou, pentru a ne vorbi de data aceasta despre ce înseamnă pentru el acest eveniment care tocmai a avut loc: Premiera piesei sale de teatru  “Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”. Fără să mai lungesc vorba, vă invit să îl “ascultaţi” pe Adrian povestindu-ne:

Adrian Voicu

Adrian Voicu

Despre teatru cu Liliana Negoi

Legenda spune că teatrul a fost în mine încă din primul an de viaţă, când mă jucam cu nervii maică-mii şi nu adormeam decât legănat pe o pernă aşezată pe picioare. Ulterior, aveam să aflu, am trecut de la interpretare, la regie, când îi aliniam pe ai mei pe schimburi, funcţie de orele când mi se făcea foame.

Mai târziu, când am învăţat ce înseamnă sunetele scoase de cei din jur, urmăream seara Teatrul Radiofonic, pentru că-mi plăceau vocile şi zgomotele, în special tropăitul cailor în galop. Apoi abia aşteptam marţea, dacă nu mă înşel prea tare, când la TVR se dădea Teatru TV.

Datorită lui Caragiale m-am apropiat şi mai tare de teatru. Aşa am început să gust şi să savurez “Momentele şi schiţele” cu Birlic, Radu Beligan, Ştefan Bănică ori Toma Caragiu, “Noaptea furtunoasă” cu Alexandru Giugaru şi tânărul Radu Beligan, “D-ale Carnavalului” cu Birlic sau “Scrisoarea pierdută” cu Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Ştefan Bănică, Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu, pe vremea când încă mai era actor.

Îmi aduc aminte cu câtă plăcere mă uitam la “Gaiţele” cu Leopoldina Bălănuţă, Margareta Pogonat şi Olga Tudorache, la “Take Ianke şi Cadâr” cu Ion Finteşteanu, Alexandru Giugaru şi Marcel Anghelescu ori la “Doctor fără voie”, cu Amza Pellea într-un rol epocal.

După cum se remarcă de departe şi cu ochiul liber, cel mai aproape de mine au fost şi au rămas comediile, motiv pentru care prima mea piesă nu putea fi altceva.

Bănuielile că aş putea trece de la regie la creaţie aveau să apară ceva mai târziu, mai precis după cea de-a doua carte a mea, când mai mulţi prieteni mi-au spus că scriu foarte “vizual” şi că ar fi o idee bună să m-apuc de scris teatru.

“Nepovestitele trăiri ale templierilor români” m-a făcut să cred ce-mi spunea lumea, anume că scriitura mea este “filmografică”. Împins pe de o parte de câţiva prieteni, iar pe de alta de solitudinea camerei mele de hotel, într-o noapte africană, pe când sorbeam un ceai negru cu lapte, m-am apucat de treabă şi scris o variantă iniţială a piesei care avea să fie prezentată peste ani la ICR. Când am scris-o nu mi-am imaginat nici actori, nici regizori, pur şi simplu mi-a venit ideea, am pus-o pe hârtie şi am băgat viteză. Interesant în toată treaba asta este că în scena a treia, ultima scenă pe vremea aia, apărea un copilaş de trei ani de mână cu bunica, care spunea la un moment dat “sărut-mâna, tatăl meu, sărut-mâna, mama mea”. A doua zi aveam să aflu că în noaptea precedentă murise exact autorul versurilor, Adrian Păunescu.

Anii au trecut şi am început să frecventez Clubul Dramaturgilor condus de maestrul Horia Gârbea în Sala Mare a Institutului Cultural Român. Într-una din zile mi-am luat inima în dinţi şi l-am abordat pe maestrul Gârbea cu privire la organizarea unui spectacol-lectură cu piesa mea. A fost de acord cu condiţia să mai intervin în derularea acţiunii pe ici, pe colo, ceea ce am şi făcut preţ de vreo două săptămâni. Singurele care au rămas aceleaşi au fost personajele, pentru că firul acţiunii s-a dezvoltat major. Conform zicalei cu pofta, am trecut de la trei scene la nouă şi din nou l-am avut model pe Caragiale, mai precis “O scrisoare pierdută”, care are vreo 60 de pagini, eu oprindu-mă pe la vreo 50, he-he!

Datorită Georgianei Simionescu l-am cunoscut pe Ionel Barac, apoi, datorită lui, au apărut Oana Berbec, Silviana Vişan şi Larisa Enache. Urmând sugestiile lui Ionel am intervenit decisiv asupra textului, dându-i o formă “jucabilă”. Am căutat apoi să ne sincronizăm programele, în ideea de a ne strânge într-o sală pentru repetiţii. Habar n-aveam cât de complicată e chestia asta, dar am reuşit să scoatem de trei seri disponibile.

Într-o seară, ne-am văzut la un ceai/bere/apă/pepsi/fresh de portocale, după preferinţele fiecăruia, şi ne-am frământat dacă să ne întâlnim prin parcuri, mall-uri ori vreo cafenea de prin subsolurile bucureştene. Ulterior, Ionel Barac a găsit şi sala de repetiţii. Ne-am întâlnit seara, după ora 8, când ei îşi terminau programele cotidiene.

Prima lectură a durat cel mai mult, asta şi datorită faptului că toţi am râs cu lacrimi. Şi la următoarele două s-a râs, dar la prima a fost delir, nu alta, toţi dorind ca într-o bună zi piesa să fie urcată pe scenă. Aceeaşi concluzie unanimă s-a desprins şi din rândul publicului după spectacolul-lectură din cadrul Clubului Dramaturgilor de la ICR, de pe 29 aprilie, unde, conform spuselor maestrului Horia Gârbea, preşedintele Filialei Bucureşti Dramaturgie, a fost record absolut de audienţă.

81La premieră publicul a votat unanim în favoarea piesei şi că ar merita să fie urmărită pe o scenă de teatru, părerile criticilor şi a mult-mai-versaţilor în breaslă au fost că drumul e bun, dar mai e de muncă, lucru ce nu a constituit o surpriză, deoarece inginerul din mine i-l spusese mai demult debutantului în dramaturgie.

În acest moment nu ştiu dacă o să mai scriu vreo piesă de teatru. Aveam în gând acum vreo doi ani să mă apuc de una cu nebuni, dar am abandonat-o în favoarea Cărţii a II-a a “Nepovestitelor trăiri ale templierilor români”.

Până una-alta, mă bucur enorm că am reuşit să adun atât de mulţi prieteni şi fani la debutul meu, fără de care evenimentul nu ar fi reuşit să treacă din “bine” în “extraordinar”.

În viitorul nu prea îndepărtat, tot cu ajutorul prietenilor, aş vrea să găsesc o scenă suficient de inimoasă, binevoitoare şi primitoare pe care să se joace piesa mea cu titlu atât de lung, dar atât de sugestiv şi de mereu actual, “Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”.

Şi tot în viitorul apropiat aş vrea să apucăm să ne odihnim un pic şi eu, şi muza, că tare ne-au mai mâncat emoţiile în ultima vreme. Ah, bine că mâine “Râde iară primăvara,/ Peste câmpuri, peste plai,/ Veselia umple ţara,/ C-a venit Întâi de Mai!”.

Mulţumindu-i încă o dată lui Adrian pentru prezenţa sa aici, îi urăm din tot sufletul “la cât mai multe scrieri”, indiferent de gen, şi vă reamintim că îl puteţi urmări pe paginile sale http://adrianvoicu.ro şi http://blog.adrianvoicu.ro.

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

8 thoughts on “Debut în dramaturgie: Adrian Voicu

  1. Mulţumesc frumos, Lili, şi săru’ mâna! 🙂
    Rândurile mele sunt bucuroase că şi-au găsit din nou locul aici.
    Numai bine şi calde îmbrăţişări! 🙂

  2. Pingback: Despre teatru cu Liliana Negoi | Adrian Voicu

  3. După cum vezi, mă ţin scai de tine şi mă bucur de fiecare dată când mai urci o treaptă spre cunoaşterea şi recunoaşterea talentului tău. Oriunde te-ai afla aduci notorietate locului . Oriunde ai poposi cu tine este umorul şi râsul în cascade. Şi oriunde ai merge te însoţesc cu gândul şi sincera mea prietenie. Ai toată preţuirea mea.

  4. Pingback: Neliniştitu' » Post Topic » Un an de dat pe “Replay”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s