Marius Popescu: “În viață înveți tot timpul. Totul e să vrei”

MariusR.I: Înainte de șirul de întrebări ce va urma vreau să îmi spui ce ți-ai dori să știe lumea despre Marius Popescu?

M.P: Un poem Taoist spune : Nu sunt asta/Nu sunt cealaltă/Doar sunt.

Sunt un om care a făcut medicină din dorința de a își ajuta semenii. Din păcate, sistemul m-a făcut să renunț la practica de zi cu zi și să apuc altă cale prin care să îi pot ajuta.

În ce privește fotografia, dacă ar fi să analizez motivul pentru care fac fotografie, ea m-a ales pe mine și nu eu pe ea. Atunci când trebuie să te exprimi, trebuie să alegi calea cea mai potrivită. Cum nu știu să cânt, m-am apucat de fotografie.

Când fac fotografie sunt liber și creativ, dar și critic cu mine însumi.

În cele din urmă sunt un om. Dar sunt unul ca nimeni altul.

R.I: Când a început pasiunea pentru fotografie?

M.P: Pe la 12 ani, când tata mi-a dat Zenit-ul lui și m-a trimis într-o excursie.

A avut încredere în mine să îmi dea un lucru drag lui. L-am luat în mână cu grijă și emoție.

Am făcut ceva diapozitive pe atunci, instinctual, primitiv, fără multe cunoștințe tehnice sau estetice. Acele momente mi-au rămas în minte peste ani. Și acum, când mânuiesc digitalul, îmi aduc aminte de pașii pe care trebuia să îi urmez pentru a face o poză cu vechiul Zenit : setează sensibilitatea filmului, citește exponometrul, compensează expunerea (dacă era cazul), focus manual, setează diafragma, vezi ce timp ai, declanșează, trage filmul. O întreagă nebunie.

A urmat o pauză lungă, dar momentul de a mă exprima a revenit. A revenit în momentul în care am avut ceva de spus. Pentru mine și pentru cei din jur.

Cu ajutorul fotografiei mă exprim, caut, experimentez, mă bucur, dar îi bucur și pe cei din jur.

Scara spre cer

R.I: Ce este important pentru un fotograf fie el amator sau profesionist, să nu încalce niciodată? Există o regulă nescrisă care trebuie respectată atunci când vine vorba de fotografie?

M.P: La această întrebare trebuie să îl citez pe Bruce Lee : “Omul, această făptură, personalitate creatoare, este deasupra oricărui sistem sau procedură pre-stabilită”.

Acest lucru se poate traduce prin : fotografia nu ține de meșteșug, de tehnică sau unelte, ci de caracterul fiecăruia.

Fotografia este o artă prin care poți transmite emoții, mesaje. Fotografia este un manifest. Este o formă liberală de exprimare.

Cu toate acestea, are reguli. Compoziție, lumină, subiect, punct de stație etc. Acestea sunt elemente de bază și oricine pune mâna pe aparatul foto este obligat să le știe. Orice regulă poate fi încălcată, interpretată sau considerată orientativă, dar nu poți face acest lucru dacă nu știi ce încalci sau interpretezi. Mai mult, nu poți evolua dacă nu cunoști bazele, pentru că nu ai de unde să evoluezi.

Drept urmare, nimeni din cei ce se apucă de fotografie nu trebuie să ardă etapele de învățare. Iar asta este valabil în orice domeniu.

Un proverb chinez spune că : “Un drum de 1000 li, începe cu 1 li”.

Și eu sunt adeptul abaterii de la dogma clasică a fotografiei, dar numai după ce știu sigur că rezultatul este cel potrivit. În schimb, nu sunt adeptul abaterii doar de dragul abaterii.

În plus față de cunoașterea regulilor fotografiei, orice utilizator al unui aparat foto, trebuie să își cunoască unealta. Lipsa cunoașterii aparatului se va reflecta în mod negativ în cadrele realizate.

O eventuală regulă nescrisă ar putea fi IZOLAREA subiectului. Spre deosebire de pictură, unde pictorul adaugă elemente și compune cadrul , în cazul fotografiei de peisaj, de exemplu, se caută izolarea subiectului. O fotografie a unui munte sau a unor pâlcuri de copaci, nu se compune, neavând puterea adăugării elemntelor suplimentare, dar se construiește prin izolarea subiectului.

DSC_1888

R.I: Fotografie de eveniment, peisaj, portret, fotografie de produs sau fotografie arhitecturală? Ce preferi și de ce?

M.P: Genurile fotografice care îmi sunt aproape de suflet sunt : abstractul, conceptualul, peisajul și fotografia de stradă. Aceste tipuri de fotografie mă obligă să experimentez, să caut subiecte, să încalc reguli. Când caut linii, curbe, culori, instantanee, îmi doresc să ies din tipare și să îmi pun amprenta în acele fotografii.

Abordez și alte genuri fotografice. De curând, împreună cu un confrate de breaslă, am gustat și din portretistică și pot spune că îmi place foarte mult.

Orice gen fotografic îmi aduce satisfacție pentru că mă ajută să evoluez ca fotograf.

Am încercat să mă specializez pe un anume gen de fotografie, dar unul singur nu este suficient pentru mine. Da, voi considera întotdeauna că cele menționate mai sus sunt genurile aproape de mine, dar tot timpul voi experimenta.

R.I: Ce loc din cele pe care le-ai fotografiat te-a impresionat? Prin ce anume?

M.P: Sunt multe locuri la care mi-a rămas inima, dar în fiecare an mă întorc în Chania și în zona portului antic Amnissos, ambele în insula Creta.

Chania este cel mai cosmopolit oraș al Cretei, situat în partea de nord a insulei. Este o îmbinare perfectă de stiluri venețiene și otomane, laolaltă cu stilul grecesc. Zona portului este plină de viață și culoare, străjuită de un far, iar străduțele din jur, pavate cu piatră, scot la iveală o atmosferă tipic mediteraneană.

Portul Amnissos era principalul port al orașului Knossos, capitala civilizației minoice. Pe alocuri, ieșind din nisip, în bătaia valurilor, încă se mai văd vechile ziduri, datând de acum 4000 de ani. Când sezonul ploios începe să își facă de cap, după spusele localnicilor, porțiuni mari din ziduri se descoperă, aducând aminte de măreața civilizație minoică.

Life

R.I: Se spune că omul învață pe toată durata vieții. Ce anume ți-ar plăcea să mai înveți despre arta fotografică? Există o tehnică anume pe care ai vrea să o înveți sau să o perfecționezi?

M.P: Da, în viață înveți tot timpul. Totul e să vrei.

Eu știu că mai am multe de învățat în acest domeniu, al jocului cu lumina. Realizez că nu știu totul. Aș ajunge la autosuficiență, iar asta ar fi primul pas spre involuție.

Mergând pe principiul că informația e importantă doar dacă știi ce să faci cu ea, în fotografie este esențial să aplici ce înveți, altfel ajungi un foarte bun critic. Și atât!

O tehnică pentru care “iau lectii” este cea numită “pinhole”. Acest termen a fost descris de pe la secolul 5 înaintea erei noastre, în China antică. Atunci a fost descrisă prima dată formarea unei imagini inversate prin trecerea luminii printr-un orificiu. Este o tehnică fotografică în care lentila este înlocuită de un mic orificiu, iar fotografiile au o atmosferă specifică, “moi”, dar cu un câmp de profunzime foarte mare.

O poză faimoasă obținută cu această tehnică este cea a lui Justin Quinnell. El a fotografiat solstițiile de iarnă și vară printr-o expunere de 6 luni, din decembrie 2007, până în iunie 2008. Superb!

R.I: Ce părere ai despre “obsesia” oamenilor de a nu edita fotografiile? De când a corecta greșelile care apar în formatul RAW a devenit sinonim cu a “strica” pozele sau “a le photoshopa”?

M.P: Nu este o obsesie, ci o ignoranță.

Nu o să subliniez detaliile tehnice RAW versus JPG și nici rolul formatului RAW. În schimb, voi face o comparație între developarea clasică a filmului și post-procesarea unui fișier RAW.

Developarea filmului este singura etapă decisivă în procesul fotografic. Procedeele fizice și chimice din laborator, erau și sunt folosite pentru a se face corecțiile de culoare, contrast, sharp etc., dorite de fotograf.

Același lucru se face și cu tehnica modernă, digitală. Filmul a fost înlocuit de senzor, cadrul brut, nedevelopat a fost înlocuit de fișierul RAW, iar laboratorul cu soft-ul de post-procesare.

Nu este bine, nu este rău, este doar diferit. Calea este aceeași, uneltele sunt diferite.

Așa zisele a€œexagerari”, a€œphotoshopari” extreme, din punctul meu de vedere, ar trebui încadrate la artă digitală. Cu toate acestea, multe din prelucrările extreme au la bază o fotografie excelentă.

Realitatea este că fotografia este o artă care dă frâu liber interpretărilor subiective și, de multe ori, cu titlu de axiomă, iar unii, mai puțin deschiși la minte, rămân blocați în trecut, neputând să își ducă imaginația pe tărâmuri noi.

Eu nu sunt adeptul unor prelucrări majore, cu rolul de a schimba complet cadrul, dar sunt de acord cu acele corecții care pot duce de la un cadru bun la un cadru excelent.

Io

R.I: Cum explici trendul watermark-ului (al semnăturii pe fotografie) chiar și atunci când respectiva nu este pentru o publicație sau o revistă, acest lucru fiind tot mai des întâlnit printre începători în ale fotografiei?

M.P: Voi afirma din capul locului că sunt adeptul semnării fotografiilor, atunci când este cazul.

Adevărul este că un watermark poate fi scos în câteva zeci de secunde. Din punct de vedere al securizării fotografiilor nu însemna mare lucru.

Semnarea unei fotografii nu duce la blocarea posibilului furt, dar poate atrage atenția, poate bloca indiferența celor ce folosesc lucrări care nu le aparțin, prin simplul fapt că acele lucrări au clar menționat numele din spatele lor.

Din păcate, trăim în era internetului și a globalizării. Expunerea este din ce în ce mai mare. Dacă cineva va vrea să îți folosească lucrările fără să îți ceară voie, o va face, iar o semnătură nu salvează situația.

În ceea ce îi privește pe începători, este doar o modă. Lucrările lor au importanță doar pentru ei și nu au o valență artistică reală, iar semnătura lor nici atât. E doar trendy.

R.I: Ce sfat ai da celor care doresc să facă din fotografie mai mult decât un hobby a€“ o meserie? Au șanse? Sau piața este deja suprasaturată?

M.P: Piața este suprasaturată de utilizatori ai aparatelor foto. Nicidecum de artiști de valoare. Păcatul este că, odată cu ușurarea accesului la tehnica foto, noțiunea de artist fotograf a cam dispărut. S-a banalizat. Mulți se cred artiști fotografi, fără a putea susține acest titlu.

Urmăresc câțiva artiști români, fotografi cu state vechi și care au trăit a€œEpoca de Aur” a fotografiei românești. Unul din ei este Dușa Ozolin, un fervent apărător al artei fotografice și un puternic defăimător al multor artiști de mucava.

Dacă cineva are un hobby în ce privește fotografia, nu ar trebui să se considere apriori un artist. Dar dacă transformă hobby-ul în pasiune, va fi cu un pas mai aproape de fotografie ca meserie.

A fotografia o dată pe lună, înseamnă hobby. A munci în fiecare zi, înseamnă pasiune și te apropie de virtuozitate.

Un maestru al artelor marțiale spunea că nu se teme de cel care exersează 10.000 de lovituri o singură dată, dar se teme de cel ce exersează o singură lovitură de 10.000 de ori.

Asta înseamnă și fotografia : învață, aplică și repetă. Nu o dată, ci de 10.000 de ori.

Aș da un sfat pe care mi-l dau și mie : Muncește, învață, distrează-te, gândește proiecte, încearcă ceva nou în fiecare zi. Nu cădea în rutină, experimentează, antrenează-ți ochiul. Un fotograf bun este cel care are ochii infometați în permanență.

R.I: Pe viitor ne putem aștepta să vedem o colecție de imagine expuse? Există în plan o expoziție?

M.P: O întrebare firească, iar răspunsul firesc este că DA ! Pregătesc o expoziție.

În curând!

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s