Pablo Picasso spunea că atâta timp cât vei păstra viu copilul din tine vei exista ca și artist, iar atunci când vei pierde copilul din tine nu vei mai fi artist. Acest lucru este cât se poate de adevărat. Copiii au cele mai mari și îndrăznețe simțiri. Au o imaginație și o curiozitate ce nu cunoaște limite, și au în fond cea mai curată oglindire a conștiinței lor.
Dacă vă uitați puțin pe desenele lor veți observa că ei folosesc întotdeauna creioanele colorate atunci cândvor să se exprime. Culoarea… în formele ei cele mai pure tronează în creațiile lor. Lumea lor e vie, întotdeauna colorată, oriunde s-ar afla sau orice ar face. Ei nu desaturează culoarea, nu o diluează în tonuri pale, ci o lasă să strălucească în adevărata ei intensitate.
De multe ori fac și eu așa, instinctiv, fără să-mi dau seama. Ulterior glasul copilăriei mele este acoperit de experiență, de tehnică, de cenzură, de durere, iar culorile se sting, se spală sau se întunecă în tonul suferințelor ce le-am acumulat…
Dar iată, un ton cald și luminos își face iarăși apariția pe pânza întunecată, și crește și iar crește și prinde intensitate, iar pânza începe să vibreze de viață la atingerea acelei culori blânde.
Așa sunt copiii, chiar dacă se ceartă, se împacă repede și uită tot pentru că au inima curată și iubesc. Iar iubirea… e culoare, e fericire.
Din dragoste pentru artă 