Cristian Mandu – muzica înălţimilor

Astăzi la categoria muzică am ca invitat un om al cărui talent se împarte (zic eu) în mod egal între două domenii teoretic foarte diferite: vioara şi pilotajul. Sau poate că nu sunt atât de diferite, unindu-le eterul în care zboară sunetele…Însă asta nu este important. Mai presus de orice, Cristian Mandu este un om extrem de talentat, pentru care pasiunea faţă de ceea ce face este tot ce contează.

Cristian Mandu

Liliana Negoi: În primul şi în primul rând, violonistul pilot, sau pilotul violonist? Sau nu contează?

Cristian Mandu: Pilot şi violonist. Nu împreună! De 7 ani sunt de profesie pilot. Muzica este acum un hobby pe care îl fac cu deosebită plăcere şi care constituie o extraordinară modalitate de relaxare.

L.N.: Cum se împacă arcuşul de violonist cu manşa de pilot?
C. M.: Se echilibrează una pe cealaltă, adică disciplina din aviaţie compensează momentele de creativitate din muzică. Aparent sunt două domenii absolut diferite dar de fapt, la bază au multe elemente în comun:
• ambele au o parte tehnică şi o parte artistică, văzute atât din interior cât şi din exterior
• sunt activităţi procedurale. Înveţi procedura şi o aplici sau înveţi cântecul şi îl cânţi. Cu toate acestea, pe partea artistică, fiecare concert e diferit la fel cum nu există două zboruri identice.
• necesită pregătire şi analiză
• gândire anticipată, cel puţin doi paşi înainte, în orice moment
• „multi-crew”, fie echipaj sau ansamblu cameral, orchestră, cor, etc… ceea ce obligă la o anumită conduită profesională
• comandant sau solist, trebuie să îi implici pe cei de lângă tine, să îi motivezi, numai astfel vei scoate maximum de la fiecare

L.N.: Ai spus în interviul dat de curând lui Ovidiu Damian că dacă ai fi avut de ales, ai fi studiat flautul, şi nu vioara. Dacă ai fi studiat instrumentul care îţi plăcea într-adevăr, care ar fi fost şansele pilotajului să îţi cucerească sufletul?
C. M.: Motivul pentru care aş fi vrut să cânt la flaut este foarte pragmatic. Flautul este un instrument mic care mi-ar fi încăput în ghiozdan şi ar fi fost astfel mult mai uşor de transportat. Ca şi instrument preferat din punct de vedere muzical, vioara rămâne pe primul plan. Pasiunea pentru aviaţie nu cred că ar fi putut fi atenuată de nimic. E ca un virus fără leac.

L.N.: Ai ales cariera de pilot pentru că ţi-a fost dragă. La ora actuală, din câte ştiu eu, eşti căpitan de zbor pe un avion de pasageri. Te-ai gândit vreodată (asta ca să menţionez BIAS-ul ce tocmai s-a încheiat) să încerci pilotajul acrobatic?

Cristian Mandu – pilot

C. M.: Într-adevăr, de curând am fost promovat la gradul de pilot comandant. Zbor un avion de tip Airbus 320, avion jet, mediu-curier cu 180 locuri. Sigur, îmi doresc ca în viitor să învăţ puţină acrobaţie şi de asemenea să fac cursuri de planorism. Am mulţi colegi acrobaţi şi planorişti profesionişti de la care aş putea învăţa. E doar o chestiune de timp liber, în care familia are prioritate, pe locul doi e muzica şi pe locul trei este un proiect de business, dedicat muzicienilor, la care lucrez foarte serios şi care va deveni operaţional în scurt timp.

L.N.: Există vreun lucru pe care l-ai înţeles mai bine despre muzică datorită zborului? Dar despre zbor datorită muzicii?
C. M.: Am devenit mult mai organizat şi mai analitic în cântat, după ce am ajuns pilot. Încadrez aviaţia şi muzica la „performing arts” pentru că ambele se desfăşoară „live” în timp şi spaţiu. Fac o sumedenie de analogii cu zborul atunci când abordez o anumită lucrare la vioară. Nu am timp să mă gândesc la muzică şi poezie atunci când decolez sau când aterizez. Imagini precum norii, cerul, răsăritul soarelui văzute de la 11.000 m, ninsoarea la aterizare sau mirosul de primăvară de la 4 dimineaţa, constituie într-adevăr elemente inspiraţionale pe care le extrag şi le exploatez în muzică.

L.N.: Există vreun moment de pe vremea când erai student la vioară de care îţi aduci aminte în mod deosebit?
C. M.: Am cântat la vioară mulţi ani cu probleme tehnice majore pe care le estompam cu foarte mult studiu. Adică, presupunând că o parte de concert avea, să zicem, 2000 de note, eu trebuia să studiez 2000 de note individual astfel încât să îmi sune curat şi cu sunet frumos. Am încercat să găsesc acea uşurinţă tehnică „magică” prin care să pot cânta curat şi cu sunet frumos oricând, astfel să pot studia partea de concert dedicând un procent mai mare de timp creativităţii, experimentării unor variante de interpretare pe elemente mai mari, motive, fraze, structura armonică, etc… Mulţi ani m-am chinuit cu aceste insuficienţe tehnice elementare.
Când aveam 23 de ani, student la Master în SUA, Dna. Lenuţa Ciulei m-a luat din nou de la zero, de la corzi libere şi note întregi, mi-a explicat cum se abordează din punct de vedere tehnic un concert de Mozart şi cum să studiez, mişcare cu mişcare, cum să pun degetul pe coardă să obţin o anumită culoare de vibrato, totul în cel mai mic detaliu tehnic. Atunci am început să întrezăresc dincolo de acel plafon, de acele limitări care mă îngrădeau.
Momentul de revelaţie a avut loc în 2005, în timpul unei lecţii cu Dna. Adelina Oprean, la Conservatorul din Basel. Lucrând la Sonata “Primăverii” de Beethoven, Adelina mi-a spus: „Ca să-ţi iasă accentul trebuie să-l pregăteşti înainte, prin mişcarea braţului… Acţiunea e mişcarea braţului, reacţiunea se aude pe coardă.”

Cristian Mandu – violonist

Bang! Click! Daaa! Sigur! …principiul acţiunii şi reacţiunii! Bineînţeles! Cum de nu m-am gândit până acum??? E legea a treia a lui Newton, în sfârşit verbalizată şi aplicată clar, pe înţelesul meu. Trebuia să studiez acţiunea (pregătirea, mişcarea în aer a braţului, ceva ce nu se aude) pentru a obţine efectul dorit în sunet (reacţiunea). Din acel moment, totul a căpătat direcţie şi sens. Am început să studiez altfel, după mulţi ani, eficient.

L.N.: Care crezi că este cel mai mare neajuns la ora actuală legat de tinerii muzicieni români? Ce crezi că s-ar putea face în privinţa asta?
C. M.: Sunt două aspecte:
1. Şcoala românească de muzică vinde iluzii multor copii. Elevii sunt inoculaţi cu ideea că sunt cei mai buni, cei mai talentaţi, absolut extraordinari şi sunt convins că unii (puţini) chiar sunt. Sigur, e o abordare optimistă, încurajatoare şi n-ar fi nicio problema dacă pe fondul acestei iluzii nu s-ar neglija învăţatul la materiile generale. Mare parte din elevi termină mai târziu conservatorul şi realizează că nu sunt suficient de buni să trăiască din muzica clasică. Standardele internaţionale sunt mult mai ridicate decât cele ale şcolii româneşti de muzică, de aceea, ar fi bine ca elevii să fie încurajaţi de profesori, încă de timpuriu, să gandesca şi să dezvolte împreună un plan „B”.
2. Muzicienii care activează pe “piaţa liberă” sunt acei curajoşi cu iniţiativă care au realizat că dacă te adaptezi cererii, poţi trăi mai bine din muzică ieşind parţial sau complet din cadrul “clasic”, acela de membru al unei orchestre sau profesor la şcoală. Sunt din ce în ce mai mulţi oameni şi firme care caută muzicieni pentru evenimente private. Acestea apelează la tot felul de impresari şi agenţii care umflă costurile foarte mult prin comisioanele mari pe care le practică.
Ca exemplu personal, când eram student în Elveţia, am fost chemat, printr-un impresar, să cant o ora în cadrul unui eveniment privat, plătit cu 150 CHF. A două zi, soţia mea a avut curiozitatea să-l sune pe impresarul respectiv cerând o oferta de preţ pentru un violonist student, care să cânte o ora în cadrul unui eveniment privat. Impresarul m-a “oferit” soţiei mele cu 2000 CHF!!!
Muzicienii trebuie să înveţe să se promoveze singuri! Acest aspect esenţial este încă neglijat în programa şcolilor şi conservatoarelor din România.

L.N.: Care este cel mai important lucru în muzică, din punctul tău de vedere?
C. M.: În muzica clasică, cred că cel mai important este să aduci oameni în sala de concert stimulând astfel cererea. E un proces pe termen lung care presupune educaţia generaţiilor viitoare. Din fericire sunt oameni în ţară care fac ceva în acest sens. Alexandru Tomescu, Horia Mihail şi Răzvan Suma au făcut turnee non-conformiste care au atras foarte mulţi tineri. Horia singur sau Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru atrag oameni prin turnee gen “Stradivarius vs. Guarnieri” şi “Pianul călător”. Aceste iniţiative dezvoltă publicul plătitor de bilete de mâine şi trebuiesc încurajate şi stimulate.
Pe piaţă liberă, interesul pentru muzică “live” trebuie încurajat şi muzicienii, repet, trebuie să înveţe să se promoveze singuri. În acest moment lucrez la o platformă online care va oferi posibilitatea artiştilor să se promoveze şi va pune în legătură directă cererea şi oferta, eliminând astfel comisioanele. Fiecare muzician poate deveni propriul impresar şi sunt convins că astfel va câştiga mai mult, pentru că cererea va fi încurajată de preţurile reale.

L.N.: La ora actuală concertele şi recitalurile pe care le dai sunt în scop caritabil. Cum şi-a găsit această idee loc în inima ta?
C. M.: Acum cânt la vioară numai de plăcere, nefiind condiţionat de nimic altceva. Cânt în public o dată sau de două ori pe an şi atunci m-am gândit să ofer efortul meu comunităţii din care fac parte. Mi se pare normal să ajut pentru că şi eu am fost ajutat la rândul meu. Locuiesc în Cluj şi mi-am dedicat recitalurile strângerii de fonduri pentru Asociaţia Hans Spalinger (AHS), asociaţie care se ocupă de copiii cu handicap mintal sever, şi pentru Fundaţia Pro-Rromă care se ocupă printre altele şi de copiii care trăiesc pe groapa de gunoi de lângă Cluj. Această fundaţie e condusă de Dl. Bert Loij, un olandez care s-a mutat la groapa de gunoi acum 18 ani şi care, alături de soţia sa, a făcut şi face lucruri minunate pentru ţiganii marginalizaţi şi discriminaţi care muncesc la sortarea şi reciclarea gunoiului Clujenilor.
Sunt foarte fericit că am prieteni, muzicieni de carieră, care mi s-au alăturat în aceste proiecte. Din “Echipajul meu” fac parte acum Ioana Mândrescu, Eva Butean şi Ciprian Dancu alături de PR&more şi cei de la AHS.

L.N.: Ai fost plecat din ţară în multe locuri. Ce te-a făcut totuşi să revii aici, în loc să rămâi peste hotare, ca atâţia alţi români?
C. M.: Am fost plecat din ţară 10 ani. Am stat 6 ani în SUA şi 4 ani în Elveţia. Am revenit în România pentru că mi s-a oferit un post de pilot în cadrul unei companii aeriene din Bucureşti pe Boeing 737, şansa extraordinară să zbor un avion jet, imediat după absolvirea şcolii de aviaţie. Nu aş fi revenit ca muzician.

L.N.: Există vreo întrebare pe care ţi-ai dori din tot sufletul să ţi-o pună oamenii? Sau să şi-o pună lor înşişi?
C. M.: Da. Întreabă-mă care este citatul meu preferat şi o să-l citez pe Muhammad Ali:
“Impossible is just a big word thrown around by small men who find it easier to live the world they’ve been given than to explore the power they have to change it. Impossible is not a fact. It’s an opinion. Impossible is not a declaration. It’s a dare. Impossible is potential. Impossible is temporary. Impossible is nothing.” –  “Imposibilul este doar un cuvânt mare aruncat de oameni mărunţi care consideră că este mai simplu să trăiască în lumea ce le-a fost dată decât să experimenteze puterea pe care o au ca să o schimbe. Imposibilul nu este un fapt. Imposibilul este o opinie. Imposibilul nu este o declaraţie. Imposibilul înseamnă a îndrăzni. Imposibilul este o eventualitate. Imposibilul este temporar. Nimic nu e imposibil”
Invit cititorii să se întrebe ce a făcut fiecare, individual, pentru a schimba lucrurile. Românii, în special generaţia tânără, trebuie să se implice în plan social. Ei sunt viitorul. Dacă sunt nemulţumiţi, să spună, să facă ceva, să protesteze sau să ia iniţiativa într-un fel sau altul. Atât timp cât nu există acţiune, nu va fi nici reacţiune!

Vă las în continuare să ascultaţi câteva mostre din înregistrările din cadrul Concertului caritabil pentru copii AHS, 1 iunie 2013 – Cristian Mandu interpretând, alături de pianista Ioana Mândrescu, lucrarea Cafe 1930 a lui Astor Piazzola. În ceea ce priveşte activităţile lui Cristian şi lansarea platformei online de care vorbea, promitem să vă ţinem la curent cu toate acestea :).
http://youtu.be/fzdeIZMN3gU