Ioana Andrada Tudorie: “poezia te scrie pe tine și nu tu pe ea”

Am cunoscut-o pe Ioana Andrada Tudorie atunci când, citindu-şi creaţiile în cadrul Cenaclului de Seară, m-a cucerit atât prin felul ei de a privi poezia la cei doar 20 de ani ai ei, cât şi prin profunzimea scrierilor sale, şi m-am bucurat mult atunci când a acceptat să îmi fie invitată la secţiunea de literatură a paginii noastre. Şi ca să îmi înţelegeţi mai bine atitudinea, o să vă dau spre citire un text de-al ei, acum, înainte de a trece la interviul propriu-zis:

Căderea lutului în oameni
 
Unde ar trebui să ne trântim
pământul de omoplați
să nu facem
mai mult zgomot
decât pieptul Atlantidei rostogolite
între pumnii aglomerației
să ne lăsăm dinții
descotorosiți de închisorile
în care iarba ruginește odată
cu zăvorul
cum să scâncim după
fluidele Adamului din noi
încet de tot
să nu deranjăm viteza semafoarelor câinilor melodiilor de pe disc
când blocurile se fărămițează în furnici
unde și cum să ne lăsăm destrămați
unul de altul
fără să ne intoxicăm
cu prea mult aer.

 

Ioana Andrada Tudorie

Ioana Andrada Tudorie

Liliana Negoi: Ne poţi spune în câteva rânduri cine este Ioana Andrada Tudorie?
Ioana Andrada Tudorie: Când eram mai mică îmi plăcea să le spun oamenilor că sunt o rază de soare care știe să iubească. Nu m-am schimbat foarte mult. Acum, sunt o rază de soare care a mai văzut și a mai aflat câteva lucruri – așa că am ambiții mai mari și doruri mai puternice. Sunt dependentă de muzică și mă refugiez adesea în poezie. Am nevoie de oameni, de artă și de frumusețe ca de aer. Fotografiez atunci când vreau să opresc timpul în loc, iar dacă s-ar putea, și mâine aș conduce până la capătul lumii sau până la malul mării, plină de nesaț și fericire. Iubesc paginile cărților, profesorii adevărați și tot ceea ce mă provoacă. Îmi place să rețin senzații și parfumuri și iubesc pătimaș, din dragoste de viață, de oameni și de tot ceea ce nu știe să fie superficial.
 

L.N.: Născută în Galaţi, într-unul din articolele de pe blogul tău scriai, pe 10 aprilie a.c., “Mă gândesc la Galaţiul meu ca la un punct de plecare. Un punct de la care am pornit şi de unde am început să cresc. Felul în care oamenii pe care i-am cunoscut acolo şi lucrurile pe care le-am făcut în micul meu oraş m-au influenţat şi mi-au dat o orientare. Practic, m-au îndrumat.” Ce a însemnat însă venirea la Bucureşti?
I. A. T.: Văzut din Galați, Bucureștiul era un fel de lume nouă pentru mine. Era un drum deschis spre orice și oriunde, era un oraș de care eram îndrăgostită și din care îmi doream enorm să fac parte. Când m-am mutat, propriu zis, aici, în mine s-au ciocnit două lumi. Desprinderea de locuri și lucruri pe care le cunoșteam, de oameni pe care îi aveam aproape și care mă descoperiseră așa cum sunt cu adevărat, s-a întâlnit cu o curiozitate fără margini – de a gusta tot ce i se părea interesant. Am respirat Bucureștiul și am încercat să-l înțeleg. Nu a fost cel mai ușor lucru – a fost o schimbare imensă pentru un om căruia nu-i plac schimbările, dar am găsit posibilități infinite, mult mai puțin răgaz pentru suflete, străzi minunate, oameni mai tineri, zile mai agitate și mii de lumini în fața cărora m-am simțit ca un copil care nu știe cum să-și mai arate zâmbetele.
Pe de altă parte, simt că 9 luni au trecut într-o clipă și cred că încă nu realizez pe deplin cât de mult și-a pus Bucureștiul amprenta asupra mea. Știu că el mi-a dat ceva – ceva ce a însemnat mult în evoluția mea și mai știu că mai are să-mi ofere și mai multe… În schimb, îmi doresc să-i pot oferi o bucățică din structura mea sufletească. Revelatoare, melancolică și totuși pragmatică – cred că este o semnătură de care colecția Bucureștiului ar avea nevoie… Cândva, în viața asta…
 
L.N.: A existat un moment bine definit când ai început să scrii? Sau un motiv major pentru care ai început să o faci?
I. A. T.: De scris, am scris de când mă știu. ”Poezii” – încă din școala primară (îl descoperisem pe Eminescu și mi se părea magic felul în care se așează cuvintele pentru a rima la capăt de vers). Și am continuat să scriu – ”poezii” și jurnale ori eseuri pentru școală. Apoi a fost o vreme în care doar am citit. În liceu am ajuns la Cenaclul ”Cercul”, de la Casa de Cultură a Studenților din Galați. Acolo mi-am dat seama că poezia te scrie pe tine și nu tu pe ea. Că atunci când strigă în tine trebuie doar să-i dai glas… și să o simți mereu… Dacă o iubești, o lași să facă parte din viața ta și o hrănești oricât de mult ai rupe din tine… E, pe undeva, un soi de echitate… cum o tratezi și ce-ți oferă poezia…
Când am ajuns la Cenaclul ”Noduri și Semne”, am realizat cum trebuie să ”arate” poezia – ce formă poate să capete și cum au și cuvintele ordinea lor… Sunt încă la început, așa că încă n-am aflat cum să mă împac mereu cu versurile, dar lucrez la asta…
 
L.N.: Există vreun model după care încerci să te formezi? Sau preferi să fii propriul tău model în ceea ce faci?
I. A. T.: Nu îmi plac modelele. Nu îmi place ideea de model. Consider că fiecare dintre noi avem dreptul și posibilitatea de a ne construi. Cu toții suntem supuși alegerilor. Și chiar dacă doi oameni pot fi puși în fața aceleiași alegeri, prin natura lor și prin tot ceea ce-i înconjoară pot alege lucruri diferite. Sau același lucru va deveni diferit în urma alegerii fiecăruia. Nu ar trebui să fim în competiție cu nimeni și nu ar trebui să urmăm pe nimeni, nicicând. Suntem destul de capabili să ne descurcăm și singuri. Ceea ce ne lipsește adesea este încrederea sau determinarea sau pur și simplu, sinceritatea – față de noi și față de ceilalți.
Ar trebui să fim mai atenți la noi, să căutăm mai mult înăuntrul nostru, să ne hrănim mai mult spiritual și să căutăm căi de a ne dezvolta și de a ne clădi astfel încât, la sfârșitul zilei, să fim mulțumiți de propria persoană.
 
L.N.: Ce înseamnă pentru tine poezia?
I. A. T.: Este elementul vital pe care nu-l pot defini. Nu-mi place să-l definesc și sunt puțin supărată pe toți cei care au încercat sau încearcă să facă astă. O definiție înseamnă o limitare – e ca și cum trasăm un cerc în jurul poeziei, care e ca o sferă. Așadar, ajungem să cuprindem din ea doar ceea ce ni se pare potrivit. Poezia e mai mult. Mai mult decât putem crede, decât ne putem imagina. Cred că poezia este. Și aici trebuie să ne oprim. În rest, să o lăsăm să fie.
 
L.N.: Cine te-a sprijinit cel mai mult în direcţia aceasta, a creaţiei literare?
I. A. T.: Oricât de egoist ar suna, aș spune că eu. Și asta nu pentru că nu au fost oameni care m-au ajutat foarte mult, care m-au criticat (constructiv), care m-au inspirat și m-au ajutat să învăț să scriu mai bine. Au fost. Mulți. Oameni de care sunt foarte legată sufletește – mai ales cei din cenaclurile gălățene. În schimb, cel mai mare sprijin pentru a scrie, pentru a nu renunța, pentru a da glas unor senzații pe care abia dacă le cunoșteam, mi-am fost eu însămi. Am încercat, am ascultat, am scris, am aruncat, am păstrat, am luptat – cu mine, cu stereotipurile, cu unele cuvinte, cu unele metafore, cu excesul de zel, cu atâtea și atâtea clișee și am căutat nostalgii și sentimente pe care să le potrivesc. Și încă le mai potrivesc…
 
L.N.: Eu personal am făcut cunoştinţă doar cu autoarea de poezii – ai cochetat până acum cu proza?
I. A. T.: Dacă textele de pe blogul meu ar intra la categoria proză aș putea răspunde un ”da” cu toată inima. Însă dacă vorbim despre creație literară, nu mi-am dat seama încă dacă nu e acum momentul potrivit sau nu va fi niciodată. Deocamdată, încerc să mă împac cât pot de bine cu poezia și valurile ei. Proza e un alt monstru necesar de care încă nu m-am apropiat.
 
L.N.: Ştiu că un lucru foarte important pentru tine este studioul de radio. De ce? Ce anume îţi oferă ţie personal un asemenea loc?
I. A. T.: Da, radioul, ca și Parisul, este o altă inimă a mea. Cel puțin, așa îmi place să-l consider. În studioul de radio se întâlnesc acele lucruri fără de care nu pot trăi – muzica, oamenii alături de care simți că ești și cuvintele care te apropie de ei. Radioul e o emoție continuă care te înalță, te frământă, te transformă, te obligă. Radioul în sine este o poveste pe care tu, fiind acolo, în studio, o scrii după gândurile și trăirile tale. Când am intrat prima dată într-un studio, la Radio România Reșița, am simțit că iubirea nu va mai avea loc în mine. Plângeam pentru că nu știusem că sunt capabilă de atâta dragoste, într-un singur moment… De atunci, povestea merge mai departe și sper ca, într-o zi, să devină ca una din poeziile lui Esenin – fermecătoare și nesfârșită.
 
L.N.: Viaţa este (sau ar trebui să fie) un şir de ţeluri pe care ni le propunem, şi odată ce le atingem să ne propunem altele. Care este ţelul tău major (sau ţelurile) din acest moment, despre care să ne poţi vorbi? (recunosc că sper din tot sufletul să îmi spui, între altele, “lansarea unui volum de poezii”)
I. A. T.: Pot spune că îmi doresc foarte multe (probabil că aceste dorințe sunt în natura umană). Dar pentru că prefer să nu vorbesc de ceea ce îmi propun înainte de a cuceri vârful respectiv, de a ajunge la acea destinație, o să-ți spun că ceea ce vreau este să trăiesc mai multe vieți. Nu în sensul unei duble personalități. Sufletul meu se poate hrăni cu atâtea și atâtea varietăți, câte are lumea asta întreagă de oferit. Vreau să aleg, apoi să aleg din nou. Să pășesc pe drumuri noi, să aflu lumina pe cât mai multe dintre ele. Să dansez pe un continent, să fotografiez pe altul, să înot în Oceanul Atlantic, să visez de pe țărmurile Asiei, să fiu un bun om de radio european, să scriu într-un loc al cărui nume să nu-l pot prounța, să învăț să mă exprim în cât mai multe feluri și să cunosc cât mai multe culturi. Să mă las cucerită de farmecul unei lumi necunoscute și să mă desprind de ea ușor, niciodată total, abia după ce mi-a scris în ochi destulă poezie.
În ceea ce privește lansarea unui volum, să știi că, deocamdată, nu vreau să ”nasc” textele mele. Cred că e o responsabilitate enormă să oferi lumii ceea ce tu ai însuflețit, să rupi din tine și să realizezi că nu-ți mai aparține… Să lași textele tale să nu-ți mai aparțină… Nu cred că sunt încă pregătită pentru asta. Nu am încă texte fără de care lumina tiparului ar fi săracă, sunt convinsă. Dacă m-a învățat ceva poezia – ceva pentru viața mea, nu doar pentru viața ei – este să aștept. Știu că e un timp și pentru textele mele, dar nu acum. Cum se spune în orașele dunărene: ”mai trebuie să mai curgă multă apă pe Dunăre”…
 
L.N.: Care este întrebarea la care ţi-ai dori să ai răspunsul atunci când vei îmbătrâni?
I. A. T.: Dacă mi-am trăit viața frumos. Dacă am reușit să trăiesc mai multe vieți, dacă am riscat, am aflat, am apreciat, am râs și m-am emoționat destul. Dacă am iubit cu toată puterea mea și dacă am lăsat ceva în urmă…

Pe Andrada o mai găsiţi şi pe blogul ei personal, Zâmbet de soare, şi vă invit în continuare, din toată inima, să îi citiţi cuvintele:

Mirosul satului înainte de ploaie

Plămânii se curbează sub greutatea fântânii
sub apa înghețată care
surpă câmpiile
unde ne loveam vara picioarele
tălpile tale de călcâiele mele de firul de iarbă de norii proaspăt izbiți de pământ
e o vară târzie
nu mai miroase niciunde a izbăvire și fântâna
se dărâmă piatră cu piatră
peste carnea care ne încălzește plămânii
și care adoarme așteptând
ruginirea firului de iarbă.

Oricare

Joia asta e surdă
metrouri îmi alunecă alene peste muzica din buzunare
degete pantofi sacoșe umbrele
ploaia până la prima stație
scări intersecții baruri non-stop
non-stop
țipătul orașului
Aglomerația e surdă
ca mine
sub trotuarele pietruite
ca tine
călcând peste tot ce e piatră.

 

Fobie de prima()vară
 
Mâinile tale
ca o înserare rece
smulg florile din fluturi
când înnoadă pulsatile apatice între ele
Mai aștept încă
să le pot strange la piept
ca pe ultima zi a lumii
când apa statută
din căușul palmei
nu va mai mirosi
a fluturi jupuiți.

Câte oi ne-au mai rămas

Uneori oile pleacă
în armată
se sperie de ușile cu ochi mari
care le sugrumă blana moale
și-aleargă să bătătorească tranșee
să se îmbulzească în popote
avem și noi oile noastre
pe care le așteptăm din războaie iscate
în joacă parcă
interminabile
le vrem înapoi
acasă
unde miroase a lână proaspătă și a brânză
unde noaptea oile ni se așază pe piept pe tâmple pe marginea patului
și ne povestesc cum se piaptănă visurile
când ești în armată.

 

De pe-o umbrelă ne prelingem
 
Sub noi pocnește ploaia aceasta mocnită
de parcă am fi elefanți
ce se dizolvă
în ceasurile potrivite fără cusur
după cum creștea iarba
după cum ți se topeau umerii
încălecați brutal de pletele mele
până când ne înțepeneau
genunchii
în pământul târât de urmele elefanților.

Advertisements

One thought on “Ioana Andrada Tudorie: “poezia te scrie pe tine și nu tu pe ea”

  1. Pingback: Volum de debut: “Ce n-a pictat Matisse”, de Ioana Andrada Tudorie | Din dragoste pentru artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s