Angi Cristea – poezii

Angi Cristea

Angi Cristea

Avem azi ocazia să vă prezentăm versurile unei autoare craiovence, româncă de origine macedoneană, absolventă a Facultăţii de Litere din oraşul său natal, al cărei stil poetic i-a adus anul acesta două premii foarte frumoase: Premiul I la Concursul ,,Alexandru Macedonski’’ şi Premiul al II-lea la Concursul Naţional ,,Dor de dor’’. Este vorba de Angi Cristea, pe numele complet Angela-Melania Cristea, ale cărei versuri au apărut pe rând în revistele “România literară” (Bucureşti), “Ramuri” (Craiova), “Manifest” (Craiova), “Mozaicul” (Craiova) şi “Macedoneanul” (Bucureşti), iar acum iată că ne onorează cu prezenţa şi pagina noastră. Veţi putea afla mai multe despre această autoare din interviul pe care urmează să îl publicăm cât de curând, în care a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări referitoare la viaţa şi activitatea dumneaei :). Pentru moment însă vă lăsăm în compania atât de plăcută a textelor sale.

Paravan

în orașul meu băiatul cu gunoiul
citește Gazeta de Sud la intersecții
din mașini snobii aruncă scrum de țigări efeminat
pătura care citește aspiră naturalețea unei cărți
în Parcul Romanescu

întors cu spatele la reclame tipul boem
se scutură de viața plină de molii luxoase
sub ochelarii heliomați trotuarele se lărgesc
și se umplu brusc de femei-manechin

cu unghii roșii atârnă de gâtul tău
străvezii de nesomn nerușinat de frumoase
poeme gureșe cu lungi picioare

îmi adulmec moartea în bibliotecă
o caut să o întind la fereastra-paravan
de câte ori orașul naște monștri

Apelul de dimineată

mi-a spus ,,bună-dimineața”
în anii mei romantici
dar ziua nu începuse bine
se strâmbase poetul la ea

făcea apelul de dimineață
după o beție cumpărată la litru
nu i-am răspuns decât
să-mi lase zilele nescrise
la apel nu răspund

în serile când negrul din cerul gurii
nu mă lasă să dau seara bună
așez luna pe alfabet
mi s-au albăstrit unghiile de cerneala
care se scurge din cer
timpul sâsâie ca un șarpe agățat de sternul meu

saliva secundelor îmi unge
memoria de scurtă durată
din torace ziua eclipsează fanta destinului
scriitorii scuipă o zi bună
printre dinți
ziua / diorama perfectă/ mușcă din cel care
scrie până la os

Omidă de drum lung

sufletul se face ghem apoi devine fir de lumină
crestează în munți labirinturi roade piatra
și mușcă din sternul copacilor
cărarea către Dumnezeu se îngustează
până devine zbor

viața își scutură omizile pe drumuri de munte
liniștea fierbe în abis /șarpe al timpului/
în timp ce singurătatea ca un glonț
rade cerul

hai să urcăm spre calea lactee
cu toate prăpăstiile în torace
m-am sacrificat onest îmi gâlgâie cuvintele
în gât /hematii autoimune/

poate fi lumea mai mult decât o copită de cal
rotunjită de stânci?

Clipe

se zvârcolește vântul șarpe ce așteaptă asfințitul
Preschimbă-te în clipe! zice Nichita către mine
simt gustul de tămâioasă al toamnelor
curgerea timpului Dunărea care îmi scade în piept

aș rodi la fereastra lumii
vie mustind sihastru
dacă stăncuțele nu mi-ar fura inima
uitată pe glie
aerul miroase a nuci verzi
este atât de amară viața trăită pe silabe!
când pleacă berzele când mor cocorii
sufletul meu se întinde în lan

spune-mi
când voi ațipi în lanul de grâu
vei mai secera luna să fiu o clipă cer?

Ultimul ceas

moartea are raftul ei
este scoasă în tiraj redus
numai pentru inițiați
zilnic o curăț de praf
poate se va deschide acum
cât ceasul încă îmi ticăie în piept
să poată citi și nevăzătorii
literele încrustate

de ce ți-ar trebui văz
pentru a gusta deliciile morții aflate pe raft?
nici auz nu-ți trebuie, nici glas
doar palme să o poți modela în formă de zbor

vocalele îți gâlgâie în gât
consoanele ca niște monede pentru vama veche
curg din paginile cărților
ți-ai prins cordonul ombilical de limba ceasului
azi moartea te prinde în lesă
citește-o ca la prima împărtășanie
fără auz fără văz
cu ochii deschiși înlăuntru

Nopți cu luna în palme

vara târzie desface orice ramură până la lujer
așa cum vântul usucă sarea
ce se scurge din rufe decolorate
lacrimi ale stelelor neodihnite
șterg rotundul până în abis
pe când luna mi se zgribuleste în palme
/păpădie desculță în amurg/

îmbrăcată în cămăși de in
îmi perii părul înspre toamnă și
vopsesc în ulei de cânepă nopțile verii
sau dansez cu luna în pantofi
în timp ce aburul râului se ascunde între sâni
/peruzea între doi nori despiedecati/

iubesc mirosul de porumbi
ploaia cu îngeri camuflați în pești
cerul deschis din care se scurg culori de câmp
zilele lui august cu gust de vii

serile aud copitele cailor de la Letea
alergând spre apus cu praful pulsând în vene
și implor răsăritul să-mi toarne în palme
argintul lunii încă fierbinte
să modelez eu însămi o perlă neagră
din atât de alba singurătate a lui august

Talazuri

pe retina mea lumea se scaldă în nopți polare
miroase a savană a leu ce rage în amurg
luna are picioarele ascunse în nisipul rece
se curăță cu fiecare val de pielea de șarpe
și stinge stelele cu amfora sufletului
uneori
aș desface soarele ca pe o portocală felie cu felie
să îmi miroasă tălpile a lumină
când voi înnota în talazul mărilor cu genele întoarse
spre cer
în palmele mele sentimentele se mulează
nisip umed apă și soare
îți beau lentoarea clipelor necuminecate
patima roșie dezleagă harta cuvintelor
vino de pe marte și coboară-n vezuviu
poți balansa contrasentimentele cu o perdea sau
niște vitralii albastre
pe care am pictat aburul iubirii
/șerpoaică de apă/

Zecimalele lunii

cu o mie de cai
poți cumpăra o scară spre cer
dar liniștea cu glas de greier
nu o poți hașura
stând la fereastra ovală a orizontului
cu pintenii înfipți în talazul ierbii
câte secunde dorm în lanul de veghe
șchioape de infinitul o sau de interminabilul a?
număr stelele care înrămează bolta
unde se scaldă luna rotundă ca o zecimală
vor apune iubiri în filigran
iar noi vom sparge fosforul secundelor
mângâind coama cuvintelor
ce îmi flutură peste umeri
respir sarea albă
pe lună plină
/sepie a mărilor înstelate/
cine își va înneca sorții
cine aburul nopții îl va ancora lângă mal?

Descântec de singuratate

calea spre strâmta singurătate se bifurcă…
în piața mare columbii așteaptă ziua de pensii
zilele cad ca niște firimituri uscate
golaș pomul de la ușa bisericii mușcă din căldură
mângâind umbra câinelui
de la atâta arșiță apele răpesc minute
cu burți umflate de pești
singurătatea sparge pietre lupul pădurii își linge coada
licantrop de nopți fierbinți
fantastic vântul îmi suflă în ceafă
îmi respiră neliniștile cu o discreție de septuagenar
sub cerul fierbinte îngrop păpușa de lut
va ploua într-o vară…
vor crește nucii va cânta prigoria
căldura îți dilată inimă până la mine
și suflu înspre tine zece secunde de gheață
suflete, ce-mi descânți de singurătate într-o vară
hrănită de columbi

Poem cu cerneală simpatică

se scurge pe cele două mâini
cerneala simpatică
pasez lentoarea timpului cu un croșeu de stânga
taci cu amurgul între dinți
îmi eliberezi hulubii

improvizația aceasta de clipe
miroase a ratare amoroasă
dacă ai bea cafeaua din palme
poate aș dormi nopțile pe cuvinte altfel

se citește pe malul Senei din cărți
îmi este dor
de alegoria din Luceafărul

luna îmi plimbă singurătatea în landou
te închizi în birou și scrii pe pereți

sunt o jigodie pictez anapoda
sunt clară ca vinul nu pot
colora un destin iar graurii minții mele
zboară în zigzag

spirala dintre moarte și azi
este ca o jardinieră
am învățat că în cer te încalți cu singurătate
iar aici spui du-te dracului și mai pui de-un poem

Metamorfoza

ne putem curața de cuvinte
în toate diminețile când băutul cafelei
devine epopeic
am arta de a nu-ți face pe plac
de a bea dintr-o ceașcă minusculă
zațul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/

în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea
că praful zilei se va așeza pe umerii
orașului
iar tu îți vei pierde iarba din palme
vopsind pomii ca pentru o vară fără omizi
nu-ți mai vin păsările cerului
la ora de cumpărat armonii
serile îmi conjug timpurile la mai mult ca perfect
și inventez cuvinte lipsite de șireturi
închid în sertar pâinea după-amiezii rugăciunile
nesomnul păsării în zbor
ce gust de cafea la ibric are orașul fără omizi
cu armoniile lui pastelate
insomniile îmi târăsc setea antologică pe asfalt
și mă imploră
preschimbă-te în omizi
sau vino vopsită hedonist
prin tăcerea verii care falsează

Sub Podul Suspinelor

existența se gustă ca un nectar/dulce de-amar/
aerul în formă de pasăre rotește galaxia liniștii
orele se zbat în turnul cu o sută de trepte
/pene negre ale unui alb de destin/
îți parfumez cu fidelitate zborul ca un suspin androgin

desculț în trupul cuvintelor
mângâi pietrele ca într-un ultim exod
vor suspina în ii de borangic brodate cu
timpul închis în catedrală

nu mă voi confesa decât munților estropiați
rănile picioarelor hrănesc sufletul orașului cu gust
de limonadă cu mentă
hai să dăm o tură călare pe motocicletă
tu vii dintr-un steag
eu vin dintr-o ecuație

de ce ai suspina sub un pod unde
ți-ai suspendat ora de fericire
iubind la comun

 

Advertisements

3 thoughts on “Angi Cristea – poezii

  1. Pingback: Angi Cristea: “Poezia reprezintă pentru mine […] totul. Altfel nu știu să trăiesc și nu pot să respir.” | Din dragoste pentru artă

  2. Pingback: Cristina Bălăşoiu – portret | Din dragoste pentru artă

  3. Pingback: Angi Cristea printre câştigătorii de la Premio Letterario Internazionale Corona | Din dragoste pentru artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s