Ionela Lungu
© foto Felicia Aron
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilaria mea…”
Aşa îşi începe una din scrieri cel cu suflet veşnic de copil din literatura română, Ion Creangă. O să fiu optimistă şi o să cred că sunt prea puţini cei cărora nu li s-a povestit, pe vremea când erau copii (mai mici sau mai mari) de păţaniile lui Nică a lui Ştefan a Petrii. Nu ştiu însă câtor dintre voi le este cunoscut numele Ionelei Lungu, cea care, deşi nenăscută pe plaiuri humuleştene, se numără printre cei mai înfocaţi susţinători ai lui Creangă şi a tot ceea ce a însemnat el. Azi am norocul să îmi fie aproape, e drept, doar la nivel virtual, iar răspunsurile ei la câteva întrebări pe care i le-am pus sper să vă încălzească inima tuturor!
L.N.: – Hai să începem cu începutul. Cine este Ionela Lungu de fapt şi ce anume face ea?
I.L.: – Ionela Lungu? Sunt eu, femeie măritată în Humuleşti, la câteva case depărtare de curtea povestitorului Ion Creangă. Îmi place să spun că m-am desprins, barcă, din valurile Dunării Tulcene şi am ajuns corabie pe Ozana. Zâmbesc acum. Pentru că în fapt sunt meşter popular şi modelez în lut figurine ce întruchipează lumea lui Ion Creangă în personaje. Din bulgări de humă îi fac pe Păcală, moş Ion Roată, fata babei sau Smărăndiţa popii.
L.N.: – Care e conexiunea ta cu Humuleştiul lui Creangă? Cum ai ajuns să fii atât de îndrăgostită de locurile natale ale lui?
I.L.: – Am terminat facultatea la Iaşi, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”. Sunt inginer şi imediat după absolvire (luând în calcul şi masterul), am intrat în învăţământ la o Şcoală Profesională aproape de Târgu Neamţ.
Atunci am recitit poveştile lui Creangă şi am putut să descopăr o lume nouă, diferită de ceea ce ştiam din copilărie, când îmi spuneau poveştile mama sau învăţătoarea. Am privit prin ochii adultului toată enumerarea faptelor descrise de povestitor, am înţeles altfel şi umorul lui din spatele cuvintelor.
Iubirea faţă de Humuleşti a venit şi s-a sădit treptat. Pentru că Humuleştii lui Creangă nu ţi se descoperă brusc. Am observat în timp oamenii, locurile, vorbele cu talc ale acestora.
Merg pe uliţele satului şi mă uit cu ochii deschişi la tot ce mă înconjoară. Îmi plac anumite porţi, ori sunt garduri frumoase cu scânduri vechi, poţi să te întâlneşti cu oameni bătrâni ai satului sau cu copii jucându-se. E imposibil să nu iubeşti Humulestiul. Doar că eu îl văd că pe ceva…personal. Poate că ceea ce îmi place mie, să nu vezi tu, sau tu. Sunt case vechi, nişte bijuterii, au prispă şi cerdac şi modele traforate din lemn sub streşini. Pe toate astea le văd.
La fel am descoperit şi Ozana, nu e o apă curgătoare simplă. E o poveste începând cu scăldatul lui Nică şi terminând, poate, cu potcoave găsite de mine pe malurile ei sau cai adăpându-se ori floricele ieşite printre lespezile (pietrele) din maluri. Am pozat nişte apusuri spectaculoase pe Ozana sau nişte dimineţi minunate, care parcă-ţi dădeau speranţă.
Da, n-am ce să fac, iubesc locurile astea, mi-au intrat în suflet.
L.N.: – Ce anume din creaţiile lui Creangă ţi-a dat ideea lucrurilor pe care le faci? Care a fost personajul sau ideea care “a spart gheaţa”?
I.L.: – E simplu: mai întâi am deschis cartea cu poveşti din biblioteca. Apoi am dat de Dănilă Prepeleac, un personaj care şi-a dat boii împrumutaţi de la frati-su pe o căruţă, căruţa pe o capra, capra pe o gâscă, gâsca pe o traistă goală. Am râs cu lacrimi, recunoscându-mă, pe alocuri sau cu prieteni de ai mei care au făcut la fel. Apoi cum acest Dănilă Prepeleac a tras învăţăminte din prostiile pe care le-a făcut, devenind mai înţelept dar tot cu mult umor. Ei, şi-apoi, am luat şi eu în căuşul palmelor o bucată de humă de Humuleşti din malurile Ozanei, din aia cleioasă, bună de modelat, şi m-am luat la întrecere cu Costin, soţul meu, întrebându-ne care din noi face un cap mai expresiv. S-au uscat figurinele, apoi mi-a venit ideea să le pictez şi am văzut cum capătă viaţă dacă le fac ochişori şi le lipesc păr.
L.N.: – Cum sau de la cine ai învăţat să creezi aceste lucruri?
I.L.: – Mama mea a fost educatoare şi am crescut făcând permanent material didactic pentru grădiniţă. Şi eu şi sora mea mai mare o ajutam la confecţionarea a tot felul de lucruşoare pentru cei mici. De aceea creativitatea şi abilităţile practice mi-au fost de mică dezvolate. Doar că pe parcurs s-a adăugat aplecarea spre meşteşuguri, către artă populară şi tradiţii. S-au întâlnit ceea ce ştiam să fac, cu ceea ce urma să învăţ, rezultând această lume a personajelor lui Creangă, aşa cum le văd eu.
Dar de învăţat nu termini niciodată, să ştii. Vizitez muzee de etnografie şi folclor, interacţionez cu alţi meşteri olari, ceramişti, vorbesc cu muzeografi, răsfoiesc albume de artă. Încerc să mă dezvolt singură, să descopăr lucruri noi, tehnici, instrumente. Nu mă opresc niciodată.
L.N.: – Lucrezi singură sau sunt şi alţi oameni cu care colaborezi? Dacă sunt, cum aţi ajuns să colaboraţi?
I.L.: – Personajele le fac singură, desigur. Nu poţi să dai unui alt pictor să picteze ceea ce tu vezi în tablou. Aşa şi cu figurinele din lut. Le modelez, pictez, lipesc par şi căciuliţe singură. Atâta doar, căciuliţele din miel de pe capul personajelor masculine – Păcală, Ivan Turbincă, Stan Păţitu sau moş Nichifor Coţcariul mi le face un meşter tăbăcar care tăbăceşte piei de oaie şi coase căciuli din miel pentru cine mai poartă. Dar la început mi le coseam singură, doar că acum i-am dat lui tiparul, îmi zdreleam degetele de la cusut cu acul.
L.N.: – Ce presupune confecţionarea unei păpuşi? Dar a unei măşti?
I.L.: – Mai întâi am lutul pe care îl modelez dintr-o bucată, cam cât intră în căuşul palmelor. Folosesc eboşoare, nişte instrumente de degroşare (decupare, scobire) în lut, pentru urechi sau nas, expresia feţei o dau prin culoare, adică fac uşoare umbre la ochi, le pun puţin roşu în obraji şi mutriţele sunt în general spre caricatură, să fie amuzante precum poveştile când le citim. (Dacă le mai citim…) Adică le mai exagerez puţin nasul sau urechile, iar gura, gura lor mereu râde sau e căscată. Sunt mucaliţi omuleţii mei :))
L.N.: – Ce materiale foloseşti? Presupun că le cumperi tu însăţi, cât timp îţi ia etapa aceasta?
I.L.: – Lut pentru chip, culori, pentru păr fuior de cânepă sau blăniţe de oaie iar pentru fete băsmăluţe şi pentru băieţi căciuliţe din miel.
L.N.: – Ai vreun personaj preferat? Vreun model care ţi-e mai drag de confecţionat?
I.L.: – Toate îmi sunt dragi. Poate că moş Ion Roată, cel din Moş Ion Roată şi Unirea sau din Moş Ion Roată şi Cuza e cel mai serios, de aceea îi pun mustăţi lungi, albe, din blană de oaie, cu firul mai lung. Şi de Smărăndiţa popii îmi place, că-i năzdrăvană şi o fac cu o feţişoara mai poznaşă.
Dar am lucrat cu copii în tabere de creaţie, ca profesor coordonator, elemente din poveşti care îmi erau cu atât mai dragi, tocmai pentru că îi învăţam pe copii. Din „Fata babei şi fata moşneagului” realizam părul cu pere, căţeluşa bolnavă, cuptorul cu poale în brâu sau fântâna şi cuferele alese de fata babei sau a moşneagului. E un mod de a spune povestea prin realizarea acestor figurine, şi cu ocazia asta îi puneam pe ei să spună ce făcea fiecare personaj din poveste.
L.N.: – Cum reacţionează adulţii când îţi văd creaţiile? Dar copiii? A existat vreo reacţie anume care ţi-a rămas în memorie?
I.L.: – Mi-a plăcut întotdeauna reacţia trecătorilor sau a turiştilor când treceau prin faţa standului nostru. Merg, merg şi cu capul înclinat spre masă, chiar dacă unii poate trec absenţi, ei, atunci le văd mimica feţei, încep să zâmbească, se opresc în loc şi-i văd amuzându-se. Da, e clar de mult pentru mine, Nică e de fapt copilul din noi, din fiecare şi nu spun vorbe goale acum, stereotipice. Cine dintre noi nu a făcut vreo boacănă în copilărie, nu a furat vreo cireaşă dintr-un pom sau nu a fugit la scăldat? Cine?
Poate tocmai reacţia trecătorilor m-a făcut să nu renunţ niciodată la acest meşteşug, ba din contră, să devin mai bună în crearea figurinelor. Mi-am dat seama că există acest segment căruia mă adresez.
Foarte mult m-a impresionat la un Târg de Turism din Berlin, unde am reprezentat România, că am avut nişte turişti chinezi care se amuzau copios de Păcală şi fata moşneagului sau tuşa Mărioara. Păi de unde să ştie chinezul poveştile noastre?
Sau trec copii cu părinţii lor şi mă caută special pentru a–şi mări colecţia de personaje. Mai sunt iar unii care identifică personajele cu prieteni apropiaţi sau cu soţul ori soţia. Lor le zic întotdeauna că orice asemănare cu personaje din realitate e pur întâmplătoare. Frumos a fost odată când cineva l-a luat pe Ivan Turbincă spunând că semăna atât de mult cu primarul din oraşul lui, încât a vrut neapărat să i-l ofere. Nu ştiu dacă între timp acel primar mai este sau nu…primar.
L.N.: – Unde expui de obicei? Există vreo pagină virtuală unde doritorii de creaţii de-ale tale te pot găsi? Ai expus vreodată în afara ţării?
I.L.: – La baza Cetăţii Neamţ am un mic atelier de artă populară, ca un mic magazinel căruia îmi place să-i zic Lungu’s Mall. În fine, e un joc de cuvinte, pe mine mă cheamă Lungu şi mall, de la…Mall. Dar e foarte mică această căsuţa şi face parte din poveste această denumire.
Pagină virtuală am pe www.viziteazaneamt.ro şi, bineînţeles pagina de Facebook Ionela Lungu unde trâmbiţez şi sunt destul de activă, povestesc în felul meu ce fac, mai pun poze cu Ozana, cu Humuleştiul, cu oameni pe care îi întâlnesc, fapte, întâmplări.
Facebook-ul e o lume pe care ne-o alegem şi care ne alege, unde vrem să arătăm o bucăţică din noi. Eu exist puţin şi aici, pe Facebook.
Am avut expoziţii la Madrid, la invitaţia unei firme de telefonie mobilă spaniole. Era un eveniment adresat românilor de acolo şi am fost invitaţi doar cinci meşteri din toată ţara. Am fost onorată. Apoi la Praga la invitaţia ICR. Şi la Târgul de Turism de la Berlin.
La Bucureşti expunem la Muzeul Ţăranului Român – la cele două mari şi importante târguri doar cu meşteri, de Florii şi Sf. Nicolae, dar şi de Mărţişor. Iar la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” de Petru şi Pavel, în vară, şi de Sf. Dumitru, în toamnă.
De asemenea vreau să spun că am înfiinţat şi o Asociaţie a Meşterilor Populari din Ţinutul Nreamt, unde am adunat mai mulţi meşteri din zonă laolaltă: ţesători, pielari, sculptori în lemn, tăbăcări şi cu care am şi derulat o serie de proiecte, organizând Târgul „Iarmarocul din Cetatea Neamţ”.
L.N.: – Cum altfel hrăneşti copilul din tine? Dar artistul?
I.L.: – Îmi place ciocolata de casă. Nu m-am putu abţine să nu fac glumiţa asta.
Să vă povestesc ceva. Am trecut acum ceva vreme pe uliţa satului şi mi-a plăcut o poartă veche, foarte veche părea. Am oprit să o pozez. Exact atunci a ieşit o fetiţă, avea un pacheţel în mâna şi îmbrăcată în fugă trebuia să treacă strada, la vreun vecin. Am dat s-o pozez şi a avut un mic, foarte mic gest de a se retrage. Atunci i-am zâmbit. Şi ea mi-a zâmbit. A fost singurul ei gest de cochetărie. Să zâmbească. Am zis că prin asta rămânem puri, zâmbind oamenilor. Cu seninătate şi sincer.
Cred că asta ar trebui să fie hrana copilului din noi. Lumina cu care vedem lucrurile care ne înconjoară. E greu? Nu e greu.
Iar artistul din mine… Încerc să mă înconjor de oameni de calitate, cu umor şi spirit. Merg la teatru, mă întâlnesc cu prietenii, lucrez în atelierul meu şi ascult muzică bună. Merg cu bicicleta în fiecare zi şi-mi iau şi căţelul meu Axi, pe uliţele din Humuleşti. Mi-am făcut program de citit o oră pe zi. Acum Nostalgia lui Cărtărescu. Vedeţi? Hrană simplă, sănătoasă, la-ndemana.
L.N.: – Şi ca o ultimă întrebare, câtă nevoie crezi ca e de poveştile lui Creangă sau de poveşti în general?
I.L.: – Dacă e nevoie? E obligatoriu. Măcar din când în când. Altfel e pustiu. Trei minute într-o seară, de citit o poveste, nu au omorât pe nimeni. Poate fi chiar balsam la o zi grea şi în plus rămânem cu poveţe şi învăţăminte. Citiţi o poveste, citiţi poveşti.
Îţi mulţumim mult pentru că ne-ai fost alături astăzi şi sperăm să rămâi mereu la fel de plină de entuziasm şi de optimism!
Din dragoste pentru artă 