Anca Ciuciulin
Într-unul din filmele văzute recent, un personaj afirmă că „Arhitectura este arta în care locuim”. Ei bine, în articolul de faţă veţi face cunoştinţă cu o doamnă arhitect care a ridicat caligrafia la rangul de „artă cu care ne îmbrăcăm”.
L.N.: Deşi trebuie să recunosc că mă roade curiozitatea să întreb „de unde ideea caligrafiei pe obiecte de îmbrăcăminte”, o să încep totuşi prin a vă ruga să ne vorbiţi puţin despre dumneavoastră. Cine este Anca Ciuciulin?
A.C.: Sunt un om cu simț grafic – asta include licența în arhitectură, anii de design vestimentar, desenele și copertele de cărți și reviste – și cu simțul cuvântului: sunt jurnalist (în ordine cronologică: redactor-șef adjunct Cosmopolitan, apoi Esquire, Beau Monde Mirese, actualmente redactor șef al revistei Nunta). Cele două „simțuri” s-au contopit cumva în cartea Thailanda – taină, tihnă și taifas, publicată în 2015, unde călătoriile mele au fost povestite prin fotografii și eseuri. Iar acum, Grafemeride, adică tot un mariaj între grafică și cuvânt.
L.N.: Ce sau cine anume a facilitat apariţia „Grafemeridelor”? Care a fost primul lucru caligrafiat de către dumneavoastră?
A.C.: Scriu de mână de când mă știu, am inscripționat pereții camerei mele de copil, caiete, pietre, scrisori, rame, diplome, normal că am scris și pe trotuare și garduri J. Printre primele haine caligrafiate (desigur, după experimentele din liceu, pe tricouri rebele) au fost cele din colecția intitulată EtnoChina – un experiment fashion de acum mulți ani. Grafemeride este cumva efectul unor acumulări de ordin estetic, din arhitectură, fotografie, caligrafie, maturizate acum prin apropierea de literatură – uite, spre exemplu, am început 2015 cu caligrafierea textelor Anei Barton pe albumul Costică Acsinte – Viața socială. Poate acolo să fi fost declicul spre Grafemeride…
L.N.: De ce acest nume?
A.C.: Uneori, mi-e un pic ciudă că nu l-am inventat eu. A fost creat și mi-a fost propus de un prieten; l-am adoptat cu entuziasm, pentru că exprimă esența brandului. Grafemeride sugerază o asociere originală, unică, între „grafem”, definit prin cea mai mică unitate semantică a unei limbi scrise (spre deosebire de „fonem”, referitor la limba vorbită), și „efemer”. Cuvântul scris pe pânză nu are aceeași „speranță de viață” ca inscripțiile pe pergament sau pe piatră, dar are capacitatea de a intra într-un raport emoțional și energetic cu purtătorul hainei.
L.N.: Descrierea de pe pagina de Facebook spune un lucru tare drag mie, şi anume „Am dat caligrafiei un alt rost. Literele pe pânză spun poveste, presupun simbol şi identitate. Haine cuvântate, însemne spre bună purtare.“ Pornind de la asta şi de la pregătirea dumneavoastră ca arhitect, am putea vorbi de o „arhitectură a caracterului”?
A.C.: Nu știu cum aș putea răspunde la asta. Caracterul este structurat, poate chiar structurabil, de prea mulți factori individuali, de educație, de conjunctură, de evoluție personală. Caracterul uman nu cred că are eșafodaj arhitectural, ca un ADN imuabil. Pe când hainele cuvântate se trag din hainele însemnate, din acel „repertoriu simbolic” al costumului popular. Toate cusăturile acelea sunt nu doar elemente decorative, ci canale de comunicare a elementelor incluse în cosmogonia portului tradițional – cum spunea prof. Ioan Sorin Apan, costumul este un „templu la purtător”. Nimic nu e pus alandala, toate au rost, direcție și mai ales sens. Poate ar trebui să menționez aici că în Grafemeride e și un strop din mama mea, filolog și doctor în sociolingvistică. De la ea am înțeles că semiologia și antropologia pot constitui un cod al unui neam, mai mult decât al unui popor.
L.N.: Textele pe care le caligrafiaţi sunt alese doar de dumneavoastră sau aţi avut şi solicitări speciale? În varianta a doua, ne puteţi da un exemplu care vi s-a părut mai interesant?
A.C.: În primul rând, nu cred că se poate scrie orice pe orice. Pe o bluză romantică, din satin ivoire și volane din dantelă, nu poți caligrafia colinde, așa cum pe un kimono nu poți scrie Toma Alimoș sau, pe o ie din cânepă, nu are ce căuta un sonet de Shakespeare.
În 90% din cazurile pieselor grafemerizate, textele sunt alese de mine. Chiar și când apar solicitări de personalizare, în majoritatea cazurilor mi se lasă complet la voie selecția textelor. Ceea ce e și greu (știți, când ți se cere un articol și ți se spune „scrie despre ce vrei tu”, poate fi agasant și dificil), dar și provocator; e partea de documentare, de studiu a „destinatarului”. Dacă e cineva pe care îl cunosc personal, îi știu preferințele, pasiunile, emoțiile sau apelez la „complici” din anturajul imediat. Cel mai recent exemplu este un obiect dăruit ieri, 27 ianuarie, Ioanei Bâldea Constantinescu, pentru care am avut cel mai prompt ajutor de la soțul ei, Marius Constantinescu: mi-a sugerat să scriu cuvintele din finalul romanului publicat de Ioana, „Dincolo de portocali”.
L.N.: Caligrafierea unei haine nu înseamnă, cred eu, doar simpla scriere a unor cuvinte. Ne puteţi spune câte ceva despre întregul proces? (Dacă este nevoie de condiţii speciale, anumite materiale, un anume loc, circumstanţe etc.)
A.C.: Cum spuneam, scrierea pe haine nu este înșiruire de cuvinte. Procesul începe cu conceperea suportului, a hainei în sine; desenez și, în momentul ăla, cam știu pe unde, pe ce zone voi scrie. Apoi, aleg materialul și dau spre realizare obiectul (colaborez cu două ateliere și croitorese); uneori scriu înainte de asamblare, pe piese separate, alteori abia după ce volumetria piesei este finalizată. Tablourile caligrafiate sunt cele mai prietenoase suporturi, pur și simplu pe mine nu mă intimidează suprafețele albe.
(Haha, deși recunosc că sufăr și eu de writer’s block, mai ales când trebuie am deadline pentru editorialul revistelor).
Condiții speciale nu am, scriu cu mare entuziasm oriunde am o suprafață plană. Până la urmă, tot ce e al meu port cu mine, nu? Asta înseamnă, desigur, nu doar instrumentul de scris, ci caligrafia mea.
Materialele sunt fibre naturale – nu am preferințe, iubesc deopotrivă inul, bumbacul și mătasea. Rezervele mele nu sunt în legătură cu compoziția chimică a materialului, ci cu tipul de țesere: una este să scrii pe satin de mătase sau pe poplin de bumbac, alta pe materiale creponate, fie ele și fin fibre naturale. Sunt detalii pe care puțină lume le cunoaște, care vor pieri odată cu croitoria pe comandă. Și nu pentru că e prohibitivă, ci pentru că dispar meșteșugarii școliți, rămân doar artizani autodidacți. Pentru care am toată admirația, dar și un pic de pesimism legat de viitorul artei lor.
L.N.: Sunt locuri în lume unde, şi la ora actuală, caligrafia reprezintă o artă de sine stătătoare. În România mai puţin. Care credeţi că este importanţa şi valoarea cuvântului scris de mână, indiferent de suportul pe care este scris?
A.C.: Scrisul de mână are mai degrabă importanță pentru caligraful însuși. Desigur că privitorul admiră, se bucură, în cazul Grafemeridelor, chiar poartă caligrafia aia… Dar actul scrierii frumoase, indiferent de suport, este disciplinare, temperare, este meditație, este cale personală spre maturizare, împlinită prin satisfacție estetică.
L.N.: Aveţi „ucenici” în direcţia caligrafiei?
A.C.: Încă nu, dar de-abia aștept să îi găsesc. Poate nu sunt cel mai bun și eficient pedagog, dar cu siguranță cel mai entuziast.
L.N.: Unde şi cum vă pot găsi cei interesaţi de creaţiile dumneavoastră?
A.C.: Mereu, pe profilul Grafemeride de pe facebook și în Molecule F Concept Store din mall Promenada. Iar de la început de februarie, pe http://www.grafemeride.com
Vă mulţumim mult pentru prezenţa pe pagina noastră, iar pe cititori îi invităm să admire în continuare imagini în care este surprinsă frumuseţea deosebită a câtorva dintre obiectele purtând semnătura „Grafemeride”!
Din dragoste pentru artă 