Radu Cîrstea Ratzone – “Îmi place poezia/ căci m-a scos afară din mine”

Radu Cirstea RatzoneDespre Radu Cîrstea, pe care iubitorii cuvântului scris îl mai cunosc şi sub numele de Ratzone, se pot spune în primul rând două lucruri majore: primul este că scrie (şi o face cu extrem de mult talent), iar al doilea că este indecent de modest.

Autor ale cărui versuri se regăsesc la ora actuală în trei volume personale – “Ocean de nimicuri”, “Sunt un gunoi, sunt un nimic” şi “Ora de medicament” – şi într-o Antologie publicată de Editura Art Creativ, Radu Cîrstea scrie o poezie de factură intimă, personală, de o sensibilitate aparte, pe care excesul de modestie şi continua căutare de “mai bun” îl fac să o considere mereu insuficientă faţă de standardele pe care şi le auto-impune el în permanenţă.

Cititorii săi însă au căzut de acord că este imposibil să nu te regăseşti în vorbele şi gândurile lui, şi că textele sale izvorăsc, mai presus de suflet, din realitatea dureroasă din jur, din dorinţa fiecăruia dintre noi de înţelegere şi de acceptare, dincolo de reconfigurările sociale la care ne supunem.

Radu este un poet care merită citit în primul rând pentru că sufletul lui este un catalizator aparte pentru înţelesurile cuvântului scris, în ciuda (sau poate tocmai datorită) modestiei de care nu se va despărţi, probabil, niciodată, şi cred că pot să îmi afirm liniştită părerea  că sub griurile aparente ale cuvintelor lui sunt mai multe culori şi tonuri şi nuanţe decât sub curcubeele multor altora :).

Pe Radu îl puteţi găsi pe două pagini principale – https://ratzone.wordpress.com/ şi http://www.raduc.eu/, iar eu vă invit în continuare să lecturaţi câteva texte de-ale sale, anunţându-vă cu bucurie de pe-acum că urmează să îmi fie invitat în cadrul unui interviu :).

Bun simț

Cel mai ieftin gram este cel de bun simț
pe care îl au toți
dar îl ocolesc. ciumă modernă.
se droghează cu muncă și fericire
cu pastile și vitamine
și trec toți pe lângă un cerșetor alb
cu numele de bun simț
și niciunul nu-l iartă
într-atât încât să-l poarte mai mult de o secundă

Orașul Meu

Orașul s-a desprins de corpul său
plutește într-un ocean de uitare
plutește ca toate orele pe care nimeni nu le mai colecționează
plutește fără să aibă vreo legătură fără să fie condus
orașul plutește gol ca sufletul prin care un glonț n-a lăsat nicio urmă
și oamenii sunt gloanțele care au plecat din oraș fără să se mai uite în spate
doar că prin sufletul ăsta care plutește gol n-a trecut niciun om
(fie și măcar pentru a căuta un alt drum)
chiar dacă era singurul drum știut
sufletul ăsta s-a desprins din corpul său de când orașele umblă goale în oceane de uitare
unde s-au pierdut toate gloanțele
fără să apuce să producă vreo rană
pentru că rănile nu se văd
când sunt acoperite de orașe care n-au mai putut să privească și s-au desprins de corpul lor

4 prieteni 4 scaune goale

Am pus la o masă patru scaune goale și mă prefac că vorbesc cu câte un om care stă pe scaun
râde, gesticulează, se bucură, se încordează
Am pus la o masă patru scaune
și mi-am dat seama că am timp să acopăr tot ceea ce mi-ar putea spune
și că am timp să o iau de la capăt când vorbele noastre parcă n-ar fi semănat cu realitatea
(o păpușă cu mâneci lungi care salută pe geam fără să se uite)
și că am timp să pun vorbe în locul spațiilor goale născute din prezentul în care nici tu nu-mi mai vorbești
și nici eu nu te mai întreb
nu pentru că n-aș avea suficiente întrebări
ci pentru că știu ce îmi vei răspunde și e mult mai incitant să descopăr eu cu patru scaune goale
decât să-ți iau vorbele gata mestecate

Plâns roșu

plânsul meu roșu e un mod de a fi
prins între două sticle
o mână desface noaptea ca pe o vestă antiglonț
o urmă a obosit să se mai uite
când e momentul potrivit să lovească
(o urmă plină de imaginile în care vechii părinți
întindeau toate nevrozele pe o sârmă cu dinți de om)
nu-mi dau încă seama dacă cele două sticle joacă rolul lor
sau doar fac parte din decor
dar poate
poate că s-au îmbătat de la atâta așteptare
noaptea leagă o mână cu o urmă
ca o chimie pentru oamenii care nu leagă cuvinte

Inimă de schimb

Inima mea e o piesă de schimb
în care își bagă toți mâna
fiindcă toți se pricep la reparat
(ce lumină e-n inima mea când ating fire amorțite
ce lumină colorată este singurătatea
ca o vopsea nouă care-ți prinde ochii pe perete)
ba unii chiar repară mai bine cu picioarele decât cu mâinile
și fiecare trage din ea câte un fir diferit
îl leagă cu un altul pe care numai ei știu de unde l-au scos
la final îmi cer să le spun de unde venea firul de fapt
uitând că eu nu le-am cerut niciodată să schimbe nimic

Mă iubesc cu poezia

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălţat
la cortina de sus
s-o smulg
Mă iubesc cu poezia
cu forţa, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor aşezându-mi simţirile,
…şi totuşi le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă,
am văzut oameni rupând frunze,
în dimineţile de noiembrie,
şi ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieşim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Şi poezia mă iubeşte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s