Daniel Ilinca
R.I: Cum a început pasiunea ta pentru fotografie? Ce îți plăcea să fotografiezi la început?
D.I: Simțeam nevoia unei schimbări în viața mea și mi-am cumpărat primul DSLR. Totul a pornit dintr-o joacă. Mi-au plăcut dintotdeauna oamenii, asta am ales să fotografiez și încă o fac cu pasiune.
R.I: Într-un interviu mai vechi spuneai că nu îți place să fotografiezi peisaje sau arhitectură – mai exact imagini fără oameni. De ce? Nu ai întâlnit până acum niciun loc/ peisaj pe care să îl simți ca pe “un model” în sine?
D.I: De fiecare dată când știu că o să ajung într-un loc nou, îmi iau o cameră foto după mine. Fotografiez peisaje și arhitectură, dar nu voi putea niciodată să o fac la modul profesionist.
R.I: Considerând că la început ai utilizat aparatele pe film, în prezent te-ai mai simți tentat să revii la fotografia pe film, fie și pentru proiecte personale?
D.I: Spre rușinea mea, nu am lucrat niciodată pe film. Am împrumutat de la un prieten un aparat foto pe film. O să îl testez curând.
R.I: Alb-negru sau color? Ce preferi și cât de greu este să “gândești” o fotografie alb-negru încă din faza de compoziție?
D.I: E doar inspiraţia de moment, nu am preferinţe.
Foto: Daniel Ilinca
R.I: Există vreun loc în care ți-ai dori să ajungi să fotografiezi în mod special? Care și de ce?
D.I: Nu am un loc în care să ajung să fotografiez în mod special. Dar întotdeauna caut să găsesc locuri noi. Pentru mine sunt mai importante modelele din fața aparatului foto.
R.I: Am asistat la un workshop de-al tău în care vorbeai despre importanța legăturii care se creează între model și fotograf. Ți s-a întâmplat să trebuiască să lucrezi cu un model cu care să nu poți comunica și dacă da, cum ai scos-o la capăt?
D.I: Rareori mi s-a întâmplat asta și doar la proiecte comerciale. Fiind un job, încercăm să ne facem treaba cât mai bine, mereu o scoatem la capăt. Când e vorba de proiectele mele personale, discut destul de mult cu modelele înaintea unui shooting, tocmai pentru a avea acea conexiune cu ele.
R.I: În multe dintre imaginile tale, modelul este soția ta. Care sunt avantajele și dezavantajele (dacă există) de a lucra “în familie”?
D.I: Cel mai mare avantaj este că am mereu un model cu mine și pot să fac un shooting oricând, pot să scot minuni în câteva minute pentru că o cunosc atât de bine.
Foto: Daniel Ilinca
R.I: Când putem numi o fotografie artistică și care este limita care trebuie depășită pentru a nu fi considerată comercială sau banală?
D.I: The chief enemy of creativity is common sense (Pablo Picasso)
Artă e o chestie total subiectivă, cred că dacă depășești bariere în mod sigur nu poți fi considerat banal.
R.I: Ce crezi că vor oamenii să vadă atunci când privesc o fotografie?
D.I: Nu voi pleca niciodată de la premiza asta, nu poți crea încercând să îndeplinești dorințele altora.
R.I: Povestește-ne care a fost cel mai trăznit shooting.
D.I: Au fost destul de multe shooting-uri trăznite. În locuri publice, în ploaie, frig, zapada… dar întotdeauna există o nouă provocare.
R.I: Există vreo revistă / brand (din România sau din străinătate) cu care ți-ai dori să colaborezi pe viitor?
D.I: Da, mi-aș dori tare mult să am acces la bugetele pentru editorialele din Vogue, Vanity Fair,etc. But we’re getting there 🙂
R.I: Când și unde am putea vedea o nouă expoziție de-a ta?
D.I: Nu am mai avut timp să organizez nici o expoziție dar o să mă gândesc serios la asta. Momentan mă axez pe organizarea workshop-urilor de fotografie, în studioul meu din București.
Din dragoste pentru artă 