Am astăzi deosebita plăcere să îmi fie alături, chiar dacă doar la nivel virtual, un muzician plin de talent şi pasiune, care a răscolit şi răscoleşte în continuare nu doar inimile românilor, ci şi pe cele ale tuturor oamenilor de prin toate ţările pe unde a concertat. Este vorba despre Teo Milea, nume care nu mai necesită de mult prezentări, interpretările sale fiind extrem de cunoscute şi iubite de toţi cei care le-au ascultat deja.
L.N.: Povesteşte-ne, te rog, care au fost începuturile pianistului Teo Milea.
T.M.: Povestește mama că de la vârsta de 2 ani am început să fredonez teme muzicale pe care le auzeam la radio sau pe benzile de magnetofon ale tatălui meu. Aveam și o înțelegere cu părinții mei pentru momentele când mă lăsau să mă bălăcesc în cada plină de apă: trebuia să cânt fară oprire, pentru că atunci știau ei că situația este sub control și nu am început să iau apă la bord.
Trebuia să urmez cursurile de sculptură pentru a duce mai departe moștenirea familie, tatăl meu fiind sculptor. Dar când am ajuns la școala de arte din Arad pentru a mă înscrie, cei din comisie i-au comunicat mamei că sculptura se învață doar din ciclul gimnazial.
Odată început studiul pianului, am prins un drag nebun de acest instument și nu am mai vrut să mă despart de el.
De ce pian?
Cu puțin timp înainte de a începe clasa I-a, bunica mea a primit în custodie pianul unei verișoare (cred că nu mai avea unde să îl țină), iar la Mamă-Ică era loc destul în sufragerie.
Credeam că îl voi folosi mai mult în joacă pentru cei patru ani care durau până la începerea cursurilor de sculptură, dar planurile s-au schimbat repede. Uite-mă astăzi, plecat de-acasă să mă formez ca sculptor și devenit pianist. Tot e bine că am pămas în jurul lemnului, doar că acum este un lemn muzical.
L.N.: Putea fi un alt instrument în locul lui? De ce?
T.M.: Putea fi vioara, pentru că am avut de ales între pian și vioară. Am spus un ‘NU’ categoric viorii pentru că aveam în curte o vecină care de 3 ani tot încerca să cânte la acest instrument și nu reușea. Cânta atât de prost încât cred că am făcut carii în copilărie de la notele false pe care le executa.
L.N.: De la clasic la modern par să fie o mulţime de paşi. Sau e doar o aparenţă?
T.M.: Sunt câțiva pași între cele două lumi, dar este o plăcere să te plimbi muzical prin ambele. Nu poți intra în lumea moderă a muzicii de pian dacă nu ai trecut serios prin lumea clasică. În clasic am învățat de la cei mai mari profesori ai omenirii: Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Liszt, Rachmaninov, etc. Doar aprofundându-i pe ei poți să îți găsești nișa în care să poți să fii tu. Toată creația mea este bazată pe relația interumană, eu compun inspirându-mă din poveștile publicului meu cu care am o relație foarte strânsă. Sunt în permanență interesat de ce le-ar place să audă, de anumite elemente care să le regăsească în piesele mele, pentru că în fond și la urma urmei muzica o compun pentru ei. Doar ținută pentru mine nu are nici o valoare. Publicul este cel care validează artistul și creația sa.
L.N.: Ce înseamnă de fapt muzica pentru tine?
T.M.: Muzica mi-a dăruit prieteni, prin muzică am făcut oamenii să zâmbească sau să își șteargă o lacrimă pentru că datorită liniei melodice gândul și sufletul au poposit vreme de o clipă într-o amintire din trecut. Pe muzica mea au fost concepuți și au apărut puiuți de om. Muzica este modul meu de exprimare, unealta prin care le spun oamenilor cât de mult îi iubesc și îi apreciez.
L.N.: Mai degrabă major sau mai degrabă minor?
T.M.: Atunci când ești fericit vrei să împarți acel moment cu toată omenirea și evident muzica ce se naște pe clapele pianului va fi una majoră. Mi se mai întâmplă și mie să mai am unele momente mai puțin fericite, drept e că foarte rar, pentru că în fiecare clipă văd doar partea plină a paharului și mă bucur de ceea ce am fără să tânjesc la ceea ce nu-i de nasul meu. În acele momente mă retrag cu cel mai bun prieten al meu, pianul, și povestim în taină în acorduri minore găsind împreună cărarea spre raza de soare a temelor majore.
L.N.: Vorbeşte-ne puţin, te rog, despre colaborările pe care le-ai avut. Ştiu că fiecare colaborare este importantă, în parte – a existat însă vreuna care să îşi fi lăsat o amprentă mai puternică asupra compoziţiilor tale sau asupra felului tău de a interpreta muzica? De ce?
T.M.: Am avut plăcerea și onoarea de a fi primul pianist care a susținut un recital în cadrul Comandamentului NATO de la Bruxelles cu ocazia Zilei Naționale a României – 1 Decembrie 2012.
M-am bucurat enorm că tot în toamna anului 2012 mi-am pus numele în istoria Bucureștiului ca fiind primul pianist care concertează într-o stație de metrou, reușind să opresc preț de o oră peste 200 de persoane din fuga lor zilnică.
Experiența care și-a pus amprenta cel mai mult în cariera mea s-a consumat în toamna anului 2013 când am fost invitat să particip la Gala Internațională de Balet a Operei din Dortmund editia 18. Prim balerina Operei din Dortmund, Monica Fotescu-Uta a îndrăgit atât de mult piesa mea Agony and Ecstasy încât și-a dorit să coregrafieze și să danseze pe această piesă live în gala de balet. Am lucrat timp de o săptămână cu ea și partenerul ei Stephen King împreună cu 3 coregrafi pentru realizarea unui moment extraordinar. Surpriza a venit cu jumătate de oră inainte de a intra pe scenă, când directorul operei mi-a spus că sunt primul pianist din lume care performează în această gală de-a lungul celor 18 ediții. Aceasă veste a fost ca un duș cu gheață rece, rece, dar în fața a 1200 de spectatori am format un trio foarte bine conturat, am transmis emoție în public, iar la final sala ne aplauda în picioare.
În acel moment mi-am învis orice emoție și am realizat că atunci când crezi și te dedici totul este posibil.
L.N.: Care este relaţia ta cu publicul?
T.M.: Publicul pentru mine este totul. Datorită lui astăzi sunt pe scenă, la “insistențele ” lui am înregistrat al doilea disc și de dragul lui am început să lucrez la cel de-al treilea. La rândul meu, sunt un simplu om care iubește ceea ce face, care oferă și primește bucurie. Înainte de fiecare concert îmi face o deosebită plăcere să îmi întâmpin publicul în fața sălii de concert și să le mulțumesc pentru timpul pe care mi-l oferă și pentru toată susținerea lor. Le spun des că sunt tare bucuros să fiu contemporan cu ei. Sunt pianistul care urcă pe scenă din sală și personajul care în drumul lui spre pian se oprește să își salute un prieten pe care nu l-a văzut la intrare.
L.N.: Cum e mai simplu: live sau studio?
T.M.: Prefer de 1000 de ori Live decât sesiunea de studio. Sunt dependent de public, iar în timpul concertelor în nuanțele de piano pianissimo le aud respirația, aproape și bătaia inimii, ceea ce îmi confirmă că trăim acel moment împreună. În studio nu ai parte de aceste condiții, acolo ești singur cu pianul, dar și acolo îmi iau în suflet și în minte publicul cu mine. Când înregistrez un disc publicul trebuie să aibă același sentiment de concert în momentul în care ascultă acasă acel album.
L.N.: Dintre locurile unde ai cântat deja, în care ţi-ai dori cel mai mult să cânţi din nou?
T.M.: M-am îndrăgostit de toate locurile în care am cântat și îmi doresc să mai ajung să concertez din nou în fiecare. Peste tot am prieteni și îmi e dor să-i vizitez să stau iar la povești cu ei să ne bucurăm de clipe care vor rămâne vii în amintirile noastre.
L.N.: Dintre locurile unde încă nu ai cântat, în care ţi-ai dori cel mai mult să ajungi să cânţi? Mă refer aici la orice loc, nu doar o scenă anume.
T.M.: Sunt multe locuri în care fiecare artist și-ar dori să ajungă să cânte, dar cel și cel mai mult mi-aș dori să ajung să cânt în fiecare sală cu pian din țara mea natală. Să pot să le spun mulțumesc pe limba mea și să îi asigur că deși m-am mutat în Canada, eu tot unul de-al lor am rămas. Un suflet românesc.
L.N.: Până acum ai lansat două albume de muzică solo pian, “On white…and black keys” în 2012 şi “Open Minds” în 2015. Ce anume din tine stă în spatele fiecăruia dintre acestea?
T.M.: Mă bucur nespus că `On white … and black keys` s-a clasat pe locul II in 2015 la categoria Classic album of the Year la radio-ul SoloPiano.com din Statele Unite, iar un an mai târziu, în 2016, `Open Minds` câștiga locul I in aceeași categorie a radio-ului.
Pe lângă foarte multe ore de studiu și multe piese compuse din care aleg ceea ce consider ca fiind cel mai bun, stă dragostea față de public, recunoștința pentru toată implicarea și susținerea lui. Tot ceea ce compun, compun din tot sufletul pentru oameni!
L.N.: Putem să ne aşteptăm ca un al treilea album să dezvăluie şi o altă latură a pianistului şi compozitorului Teo Milea? Când estimezi că ar urma să apară acest al treilea album?
T.M.: Cu siguranță cel de-al trei-lea disc va aduce o culoare nouă muzicii mele, care va fi influențată de noul oraș în care locuiesc, Toronto. Dar vă promit, și iată că dau și în scris, că în toată muzica pe care o voi compune în continuare îl veți regăsi pe același prieten Teo Milea, omul care se bucură de oameni.
`I am human`, pentru că acesta va fi titlul celui de-al treilea disc dedicat pianului, va apare în 2018, dar pentru a fi la curent cu noutățile despre acest album și mai ales pentru a afla când voi avea următoarele concerte în România, vă invit pe site-ul meu www.teomilea.com .
L.N.: Îţi mulţumesc încă o dată mult de tot pentru faptul că ai acceptat să îmi răspunzi la întrebări!
T.M.: Plăcerea și bucuria este de partea mea, dragă Liliana! Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați dăruit din timpul vostru citind aceste rânduri!
Abia aștept să vă revăd și să vă cânt!
PS: Am găsit multe articole faine pe blogul Din Dragoste pentru Artă www.dindragostepentruarta.wordpress.com, așadar vă sugerez să vă împrieteniți cu el pentru că numai de bine veți afla de aici.
Vă îmbrățișez cu drag și dor,
Al vostru prieten,
Teo Milea
Menţionăm că fotografiile folosite în cadrul acestui articol au ca autori pe Sabin Cercel, Mihai Toth şi Flavius Neamciuc, iar videoclipul din finalul articolului este videoclipul oficial al piesei “Silence” şi a fost preluat de pe youtube, de pe canalul personal al lui Teo Milea :).
Din dragoste pentru artă 