aparenta curgere a lucrurilor
aparenta curgere a lucrurilor e doar trecerea prin oglindă
fără a atinge argintul din spatele ei.
între noi e atâta gol,
şi noi ne mirăm,
de parcă ăsta ar fi supremul test de rezolvat.
uneori însă
în urechi ni se adăposteşte
un şuier criogenic de viori
în căutarea unui mai înalt înţeles al durerii
şi atunci ne oprim din paşnicul război al trecerii noastre,
încercând să ne amintim, pentru o clipă,
viitorul –
atunci când recolta de sunete îşi va fi aşezat
pe fiecare din liniile palmelor noastre
tăcerea fragedă
vineri netreisprezece
era vineri pe frunze, şi rădăcinile mă dureau
înfiate de coastele nisipii ale docurilor unde erau ancorate
corăbii mirosind a perfect compus.
prin dunele lichide din privirile marinarilor
sticleau, ca nişte solzi de sirenă prinşi în chihlimbar,
seminţele ploilor altă dată sărutând vulcani.
era vineri şi pe glezna mea, o vineri netreisprezece,
un ghinion imperfect, candid şi translucid,
amintindu-mi de smerenia niţel şuie a paşilor mei
lipsiţi de formă printre cuvinte fracturate.
şi-ar fi fost totul bine: sfânta convieţuire moleculară
dintre bucăţile tale de voce aruncate pe masa de lemn despărţindu-ne
ar fi trecut neobservată
iar frunzele mele ar fi continuat să curgă sub timp,
dar vinerea a descrescut într-o sâmbătă atât de insipidă
încât visele au avut dintr-o dată sens –
mai mult sens decât am avut eu
vreodată.
cuvintele nu zboară
şi dacă de fapt cuvintele nu zboară?
dacă de fapt ele se lipesc de omul sau lucrul către care le rostim,
şi rămân acolo,
atârnând ca nişte ciorchini invizibili,
unii mai stafidiţi decât alţii?
dacă noi, invers decât şerpii,
în loc să ne lepădăm câte-un rând de piele
ne punem unii altora pe noi încă un strat şi încă unul
şi încă unul,
şi nu doar pe noi, ci şi pe tot ce ne înconjoară?
dacă de fapt ne clădim într-una din silabe unii pe alţii
ca pe nişte cuiburi –
unele mai mari, altele mai mici,
unele de nuiele, altele de paie,
dar toate lipite cu lut –
iar dumnezeul zburând din noi e ca o pasăre mare
hrănindu-se cu măduva cuvintelor noastre?
atrofie
unde sunt ascuns în vena plină de clorofilă a frunzei la care te zgâieşti prosteşte, sau la vedere, în faţa ochilor tăi murdari de prea multă toamnă iz de cremene te uiţi aiurea la dărăpănătura în care stai gândindu-te la „florile de mucigai” ale altora ce grădini ale Semiramidei îmi atârnă pe pereţi…fulgi ciufuliţi plutesc alandala în aerul străpuns ici-colo de raze prăfuite de soare trebuia să mai pun un braţ de paie pe acoperiş e un singur loc unde ai vrea să fii acum, şi acela nu e aici văi cu piersici şi o sperietoare de ciori de ce piersici? de ce ciori? habar n-ai ce gust de cenuşă are tăcerea câteodată…de cenuşă cernută prin site ruginite ai face un pas dar piciorul stă pe loc, doar umbra lui se mişcă încet, de la stânga la dreapta încă mai creşte tufa de rostopască pe zid, dar florile i-au căzut te taie un junghi negru prin gânduri, ca rădăcina unui cuvânt nespus n-am voie pe pământul uscat, amintindu-ţi de seceta din o mie nouă sute…şi ceva…ce rugi de mure îşi întindeau tentaculele ţepoase spre mine…se plimbă agale o procesiune de furnici şi omul de paie şi cântecul lui plin de lacrimi din sârma ghimpată abia mai respira un măr putred se rostogoleşte de nicăieri la picioarele tale a mai căzut un înger
Ildeth
seara are crengi galbene şi ţepoase,
*şi piersicile, Ildeth, şi cerul…*
înmuindu-şi spinii în privirea mea ca într-un lac în si bemol minor,
*şi albul, şi teiul, şi coşul casei…*
parcă prea văduvit de gânduri –
*şi dragostea de ceară, şi drumul nefăcut, şi ceaiul, Ildeth…*
sub valurile sălcii plutesc cadavre de cuvinte irosite,
*şi cărţile, şi cântecele, şi nopţile verzi…*
plătindu-şi păcatele pentru uşurinţa cu care s-au dedat cândva
*şi trandafirul nemirosit, ofilindu-se…*
cântăririi grăunţelor de nisip.
*şi norul mustind curcubee, şi perlele, Ildeth…*
şi uite-aşa,
*şi lacrimile neplânse la timp, şi râsul în van…*
pe trupul meu de sare,
*şi patul din flori de praf…*
curge, în sloiuri, tăcerea
*şi noi toţi, Ildeth…*
[texte preluate din volumul “aparenta curgere a lucrurilor” de Liliana Negoi, apărut în decembrie 2015]
Din dragoste pentru artă 