O chema Jacinta. Nimeni nu ştia de ce maică-sa o numise aşa la naştere – poate că sperase că, dându-i un nume de floare, urma să îi fie trecută cu vederea originea gitană (trădată, de altfel, din plin de trăsăturile oacheşe şi privirea ca un lac negru fără fund). Sau poate că atât de preţioasă îi fusese mica povară încât considerase că merita să fie numită după piatra cu care era împodobit un mic inel de alamă, singură comoară pe care, de altfel, ţigăncuşa o şi moştenise la moartea mamei ei. Indiferent de motiv însă, la venirea sa pe lume Jacinta se pricopsise cu numele acela, pronunţat cu un accent uşor portughez (genul ăla de accent rotund şi cărnos, care îţi umple gura cu totul, învăţându-te să atingi sunetele cu toţi muşchii cunoscuţi sau necunoscuţi ai cavităţii bucale).
Jacinta mergea încet spre casă, şontâc-şontâc, pe marginea bulevardului. Cele două cârje abia dacă o ajutau să se târască printre oamenii prea grăbiţi să o bage în seama. Bărbaţii nu ştiau mare lucru despre ea, iar femeile ştiau doar că, în schimbul unor sume de nimic, Jacinta le ghicea viitorul în ceştile de cafea, şi pentru asta o mai vedeai pe câte una chemând-o în vreo casă. Din când în când, unele îşi mai făceau pomană cu ea, dăruindu-i tot soiul de lucruri care lor nu le mai erau de trebuinţă – ba câte-o oală, ba câteva farfurii desperecheate, ba mâncare din când în când – dar care în locuinţa sărăcăcioasă a bătrânei ţigănci păreau să îşi recapete rosturile pierdute. Cea mai dragă din toate îi era însă Jacintei o ceaşcă de cafea, cu forme atât de delicate şi fine încât prima dată când o văzuse aproape că nu îndrăznise să o apuce cu degetele ei, bătrâne şi cioturoase, părându-i-se prea de preţ. Cu toate astea, ceaşca ajunsese în bucătăria ei, şi din acel moment, în fiecare zi la aceeaşi oră, Jacinta îşi servi cafeaua din ea, în compania celor câteva ghivece cu violete de la geamul chicinetei. Ca şi acum.
Femeia intră în casă încet, aproape fără zgomot, aruncă o privire ceasului cu cadran ciobit de lângă uşa, apoi şontâcăi mai departe, punând apă la fiert şi pregătindu-se de micul ei ritual. Curând, aroma amăruie a fierturii umplu toate cotloanele încăperilor, iar Jacinta se aşeză încet în colţul ei preferat şi îşi bău cafeaua cu sorbituri mici din ceaşca albă de porţelan, admirând arabescurile aurii împodobind cu eleganţă marginea acesteia. Zaţul se întinsese pe tot fundul ceştii, creând tiparul discret al unei cozi de păun punctată ici-colo de bucăţi de boabe scăpate cuţitului râşnitei. Jacinta o privi cercetător, încercând să nu îşi amintească de vremea când ochii unui mănunchi de asemenea pene o vegheaseră dintr-o vază enormă de lângă patul cu baldachin în care, când avea doar şaisprezece ani, învăţase ce gust au amăgirile. Pe atunci picioarele Jacintei erau lungi şi nervoase, încolăcindu-se ca doi şerpi în jurul brâului lui…cum îl chema?…Cu un zâmbet amar Jacinta îşi dădu seama că nu mai ştie. „Şi se mai zice că prima dragoste nu se uită niciodată…ce minciuni…”
Culmea era că Jacinta îl iubise, într-un fel poate niţel mai ciudat, pe cel care avusese norocul (sau ghinionul?!) să o transforme în femeie. Îşi amintea clar felul în care carnea ei, frământată de mâinile muncite ale bărbatului (să zicem că îl chema Pedro – cu siguranţă nu acesta îi fusese numele, dar de dragul povestirii, şi pentru a asorta cumva numele lui la izul circumstanţelor, să zicem, cititorule, că numele lui fusese Pedro) fremătase, înnebunită de dorinţă, în noaptea aceea de demult.
Îi plăcuse să fie a lui. Îi plăcuse ca, odată ea devenită femeie şi el plecat din aşternuturi, Pedro să fie cel care să îi carieze sufletul, sculptând-o pe interior precum un maestru din vechime (unul din aceia care sculptaseră statuile din biserica din piaţa centrală a oraşului, îşi imagina Jacinta) şi înlăturând acel prim strat de inocenţă. Nu regretase niciodată, deşi ştia că nu existase nici cea mai mică urmă de intenţie onorabilă în gândurile lui Pedro atunci când o convinsese să intre cu el în camera aceea dosnică a conacului unde lucrau amândoi, el ca grădinar şi ea ajutându-şi mătuşa la bucătărie. Şi în fond nu o minţise. Nu îi promisese nimic, nici că o va lua de soţie, nici că va face din ea o femeie respectabilă. Şi nici ea nu vrusese aşa ceva.
Nu regretase nici faptul că, simţindu-se privită în acele momente de ochi ascunşi, parcă mai fierbinte îi fusese plăcerea, mai ample arcuirile trupului şi mai adânci gemetele. Atunci când rămăsese singură în cameră, după plecarea unui Pedro năuc şi satisfăcut, de undeva din întuneric se desprinsese o umbră, iar Jacinta îşi dăduse seama că ochii care îi arseseră pielea de la distanţă erau cei ai Stăpânului. Singura ei teamă fusese ca acesta să nu o dea afară – puţinul pe care îl câştiga muncind la conac era mai mult decât necesar familiei sale. Dar când bărbatul de patruzeci de ani, măsurându-i goliciunea în tăcere, încet, nu o gonise imediat, Jacinta căpătase curaj, desfăcându-şi picioarele şi făcându-i acestuia semn să se apropie. Stăpânul nu o făcuse, şi îi spusese clar că nu vrea să se lege la cap cu astfel de aventuri. Însă îi ceruse ca, în schimbul tăcerii lui, ea să îl lase să îi privească pe ascuns, din întuneric, întâlnirile amoroase pe care, cu voia lui, Jacinta urma să le aibă în aceeaşi camera. Iar Jacinta acceptase. Să îl anunţe atunci când voia să intre acolo? Nu era nevoie, o asigurase el. În camera aia oricum se intra foarte rar, iar el avea să ştie când avea ea întâlniri. De unde? Nu era treaba ei, încheiase el scurt, cu o sclipire ciudată în ochi.
Şi într-adevăr, de fiecare dată când Jacinta intrase în acea încăpere cu câte un bărbat, simţise plimbându-i-se pe trup privirea ascunsă de întuneric a Stăpânului, deşi acesta nu îşi trădase prezenţa decât poate o dată sau de două ori, şi asta doar după ce Jacinta rămânea singură, înfăşurată în cearşafurile de bumbac egiptean îmbibate cu mirosul ei intim. Era ceva în privirea aceea de un verde metalic cu care Stăpânul o fixa fără să spună nimic prin aerul mirosind dulceag a flori de chiparos (ce ciudat, şi azi, după cincizeci de ani, acel parfum continua să îi stăruiască în memorie), un ceva care îi făcea pielea să frigă şi interiorul coapselor să devină un clocot de lavă topită. Jacinta îşi înăbuşi amuzată un chicotit – simpla aducere-aminte a acelei priviri o făcea să simtă aceleaşi lucruri chiar şi acum, când picioarele-i nu mai erau decât două vreascuri care se chinuiau să o poarte, ajutate de cârje, din loc în loc. Fierbinţeala însă era încă acolo. Jacinta oftă.
Mutându-şi privirea în ceaşcă în lungul toartei subţiri, bătrânei îi căzu sub ochi o linie lungă şi tremurată, asemenea unui toiag noduros, şi deodată stafiile unor dureri de mult apuse îi fulgerară carnea. Jacinta nu fusese niciodată căsătorită, însă o singură dată o încercase curiozitatea unei relaţii mai îndelungate. Poate că undeva, înăuntrul ei, femeia care devenise tânjea după o familie, dar niciodată nu spusese asta cu voce tare cuiva. Cel cu care vrusese să se schimbe însă suferea de două boli prea rele pentru a putea fi vindecate de leacurile obişnuite: beţia şi gelozia. Şi pentru că băutura era prea ieftină şi la îndemână, iar Jacinta prea frumoasă şi prea privită de orice bărbat care o întâlnea, nu o singură dată pe trupul ei înfloriseră buchete bogate, vineţiu-sângerii, care, oricât de mult încercase ea să le ignore, păreau să capete rădăcini tot mai adânci în curgerea zilelor. Înfiorată, femeia se scutură, aducându-şi aminte starea în care, într-un târziu, îndrăznise să îşi calce pe orgoliu şi teamă şi mersese în faţa Stăpânului, rugându-l cu cerul şi cu pământul să o ajute să scape, promiţându-i în schimb orice i-ar cere. Iar el, după ce tăcuse o vreme, cercetându-i de la distanţă urmele bătăilor de pe trup, dăduse uşor din cap, murmurând un singur cuvânt: „Bine.” Parcă eliberată din iad, Jacintei (atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani) i se luase brusc o greutate de pe suflet. Nu ştia ce făcuse sau nu făcuse Stăpânul, dar începând din ziua următoare ibovnicul ei dispăruse fără urmă, şi orice zvonuri încercaseră oamenii să răspândească, pe ea n-o interesa decât că scăpase de chin. Stăpânul nu îi ceruse niciodată nimic în schimbul ajutorului, iar viaţa ei revenise oarecum la cursul cu care se obişnuise, deşi vizitele din camera cu pat cu baldachin şi pene de păun se mai răriseră. Adevărul era că acum singurul motiv pentru care Jacinta mai voia să intre în acea cameră era faptul că ştia că undeva, în valurile de întuneric, se afla el. Nu ştia cum sau de unde afla Stăpânul acele momente când ea mergea acolo cu câte un bărbat. Se întreba dacă nu cumva chiar amanţii ei ocazionali erau cei care îi spuneau, dar oare s-ar mai fi dezlănţuit atât de sălbatici lângă ea în pat dacă s-ar fi ştiut priviţi?
Împinsă de curiozitate, s-a hotărât într-o zi să intre acolo singură, întinzându-se goală pe cearşaf şi culegând din vaza de lângă pat o singură pană pe care apoi a început să şi-o plimbe la întâmplare pe trup. În ziua aceea Stăpânul nu s-a arătat din întuneric, însă un icnet involuntar, atunci când Jacinta îşi plimbase pana peste umezeala fierbinte dintre picioarele ei, îi dăduse de înţeles că el era acolo, aşa că nu s-a sfiit să înlocuiască pana cu o mână, şi apoi cu amândouă, închipuindu-şi, cu ochii închişi, că erau de fapt mâinile lui, iar la sfârşit zăcând aproape fără cunoştinţă, bucurându-se de propria ei plăcere. Care plăcere îi fusese atât de mare, încât îşi dăduse seama prea târziu că tremurul care îi zguduia trupul nu era provocat de valurile de satisfacţie inundându-i venele, ci de pământul care se răzvrătise deodată împotriva celor de la suprafaţa lui. Sau poate că atât de puternic fusese orgasmul acela încât până şi pământul se cutremurase de plăcere, se tachină Jacinta pe sine cu un zâmbet în colţul gurii. Cu o mişcare şovăielnică, femeia îşi şterse lacrimile de la ochi, privindu-şi picioarele – da, atât de mare îi fusese plăcerea încât aproape că o plătise cu viaţa.
Cutremurul din ziua aceea însemnase moartea pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii ei. Ea însăşi, dezmeticindu-se într-un final şi dându-şi seama că totul în jurul ei se dărâma, îşi trăsese la repezeală rochia peste cap şi vrusese să o ia la fugă spre ieşire, însă una din grinzile mari ale conacului, în căderea ei, îi prinsese amândouă picioarele sub ea, nenorocind-o pentru totdeauna. Jacinta crezuse că urma să moară acolo, laolaltă cu toţi ceilalţi. Cumva însă viaţa îi fusese cruţată, şi, privindu-şi cârjele, femeia îşi aminti blestemele tăcute pe care le adresase mâinii care o scosese de sub dărâmături, gândindu-se că o viaţă de târâtoare nu merita trăită. Timpul însă urma să o înveţe contrariul, iar acum femeia se întreba adesea cum ar fi dacă oamenii ar şti vreodată ce înseamnă cu adevărat să fii viu.
Auzindu-şi deodată numele chemat de o voce firavă, Jacinta se smulse din visarea în care o cufundaseră formele efemere din zaţ şi se îndreptă spre ultima cameră. În patul din mijloc, sub o pătură veche, peticită, zăcea un bătrân ale cărui plete argintii stăteau răsfirate pe toată perna. Cândva ochii lui avuseseră sclipiri verzi, metalice. Acum însă erau orbi, iar Jacinta le privi aproape cu duioşie irişii morţi, ajutându-l să bea apă pe bărbatul a căruia nu fusese niciodată, dar căruia îi aparţinuse dintotdeauna.
Din dragoste pentru artă 