“Moartea trandafirului” – de Adrian Voicu

Adrian-Voicu-profileHabar n-avea cum ajunsese aici sau cât timp zăcuse neştiut de nimeni. Amorţise. Încercă să-şi dea seama unde se află şi simţi piatra rece de pe caldarâm. Câteva frunze gălbejite trecură pe lângă el şi-i şoptiră că era toamnă. Urmă un zgomot asurzitor, iar jetul de apă îl aduse brusc în simţiri. Perii nemiloase măturau totul în calea lor şi cu mare greutate reuşi să nu fie tras în măruntaiele maşinăriei infernale care se hrănea cu mizeria străzii. Odată cu spaima îi reveniră şi amintirile. Ieri dimineaţă era alături de fraţii şi surorile lui, surâzând în soare. Începuse o nouă zi numai bună pentru jucat „Du-te şi fă-i fericiţi!”. Puţin după orele amiezii fu rândul lui să-şi ia rămas bun. Îl luase un tânăr timid, cu mâini fremătânde şi care nu dori să-l îmbrace în nici un fel de staniol sau celofan. Restul zilei se odihni într-o glastră albastră, cu apă filtrată, care-l făcu să se simtă din nou boboc. Seara, tânărul îl luă cu mare grijă şi plecară amândoi cu un autobuz care trecea şi pe lângă florăria care-i fusese casă. O pungă de hârtie reciclabilă trecu agale, bârfind foşnitor cu două ambalaje de biscuiţi. Mai încolo o sticlă de plastic suspina, lăsându-şi ultimii stropi într-o rigolă. Asta-i aminti tristeţea pe care-o simţi în mâna tânărului la câteva clipe după ce-o întâlnise pe fata cu ochii verzi. Urmară lacrimi, implorări şi un zgomot asurzitor de uşă trântită. Apoi simţi vântul gol şi rece trecându-i printre petale şi frunze. Nu percepu nici o durere când se izbi cu un sunet sec de trotuar. Oare greşise cu ceva? Se întrebase dacă nu cumva ăsta le era rostul, să fie aruncaţi, dar nemaivăzând pe nimeni asemenea lui în preajmă, avu serioase îndoieli. Frigul începu să-l cuprindă şi, dacă i-ar fi stat în fire, cu siguranţă ar fi tremurat până şi-ar fi lepădat petalele. Visase tot timpul că-şi va sfârşi traiul într-o glastră, fie ea şi de plastic, bucurând ochii gazdelor şi, din când în când, câte-un nas curios. Acum se convinsese că rostul lui se sfârşise înainte de a începe. Un băţ de chibrit mort pe jumătate îşi povestea scurta viaţă unei castane lovite la cap, iar o fărâmă de pâine încerca să convingă pe cine dorea să o asculte că până nu demult fusese croissant. Oare unde plecase lumina de ieri? Parcă se făcu şi mai frig când picuri mari de apă se porniră să cadă de undeva, de sus. Veseli şi puşi pe glume, începură numaidecât să ţopăie pe lângă el într-un dans ciudat, numai de ei ştiut. Curând se îndesiră într-atât de mult încât fu purtat de împreunarea nenumăratelor trupuri fluide până la prima gură de canal. Îl cuprinse din nou spaima când fu tras în întunericul nesăţios dinăuntru, dar, cu un ultim efort, îşi înţepeni capul între zăbrelele de metal. Erau reci şi murdare. Simţi că apa ce cădea pe lângă el, purtând cu sine ambalaje de biscuiţi, castane, frimituri de pâine ori beţe de chibrit, îi trage în gura veşnic flămândă a canalului parfumul şi culoarea. Apoi viaţa.

Advertisements

One thought on ““Moartea trandafirului” – de Adrian Voicu

  1. Pingback: Final de 2016 – Adrian Voicu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s