corcoduşul
când au tăiat corcoduşul cel bătrân din fundul curţii
târziu într-o toamnă
mă aşteptam să aibă
mai multe inele decât purtau mâinile coanei preotese
de la bunici din sat –
mâinile acelea niciodată muncite cu adevărat
pentru că mereu se găsea câte-o muiere mai evlavioasă
sau vreun om mai fără de lucru
care să pună la treabă osul smereniei
cruţând astfel albeaţa neştirbită a palmelor sfinţiei sale.
corcoduşului însă
în modestia lui
nu i se vedea niciun inel –
era găunos pe dinăuntru
şi pulberea fină şi cafenie a putregaiului
curgea prin tăietură
ca o predică de duminică.
bunicul a mângâiat cu mâna sa aspră
rădăcina moartă
şi apoi ne-a rugat să îl ajutăm să adune vreascurile rămase –
vreascuri din care
în anul acela s-a făcut foc la care s-a fiert
ţuica din ce fructe se mai adunaseră din pom
înainte să îl taie.
când după facerea ţuicii
bunica i-a dat coanei preotese la o pomană
un clondir plin cu licoarea cristalină
aceasta l-a apucat cu mâinile ei fine
dar sticla i-a alunecat printre degete
şi morţii s-au pomenit cu ofrande neaşteptate
risipite pe oasele de piatră ale pământului –
bag seama că sufletul pomului, cuprins de invidie,
n-o fi suferit atingerea unor mâini mai pline de inele
decât trunchiul lui
furnici
în vara aia crescuseră muşuroaiele de furnici
cât alea de cârtiţă în grădina bunicilor
şi noi le sfărâmam ca proştii
ignorând copilăreşte vorbele bunicii
că „o să plouă, maică, nu le mai omorâţi” –
însă nu ploua
pământul se albise de sec
era cald ca în iad şi muşuroaiele se iţeau
din ce în ce mai cu moţ
din ce în ce mai înalte
şi noi le tot dărâmam
tot omoram la furnici
până când norii
îngreunaţi de chemările noastre fără cuvinte
ne-au răspuns într-o zi de august
cu vârf şi îndesat
şi a plouat în ziua aia cu atâtea suflete de furnici
că tot pământul s-a făcut negru
şi de-atâta ploaie ochii bunicii erau ca aceia din poveste
unul râdea şi altul plângea
şi numai noi măsuram prin ploaia caldă
cât trebuia să mai plouă până când să doboare
muşuroiul cel mai mare din fundul grădinii,
cel pe care nu îndrăznise niciunul să îl calce în picioare
doar pentru că bunicul ne zisese că acolo trăia
crăiasa furnicilor
care ne-ar fi dat o aripă de-a ei, s-o chemăm la nevoie.
ne şi făcusem planul: când prea multă apă
avea să inunde muşuroiul, crăiasa avea să iasă
iar noi s-o salvăm
şi astfel să primim aripa râvnită.
omorâsem însă, după câte se pare, prea multe furnici
căci a plouat prea mult iar crăiasa
s-o fi înecat pesemne înainte să apuce să iasă.
de-atunci n-am mai strivit muşuroaie
şi mereu am crezut că poate
dacă am fi ucis mai puţine furnici
ar mai trăi şi azi crăiasa
şi bunica.
caverne
căuşul palmelor bunicului mi-a părut mereu
ca o cavernă de miere pe ai cărei pereţi
s-au desenat cu lumină până la mine
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste şi copii şi iarbă cosită
şi poveşti cu soarele în faţă şi luna în spate
şi doi luceferi pe umeri
şi şei încălecate.
ţin minte că fiindu-mi sete într-o amiază de vară
bunicul mi-a ţinut mâinile căuş ca să beau din ele
iar apa purtând forma mâinilor lui
era dulce şi se cufundase în ea o rază de soare
hohotind luminos în toate părţile –
bunicul zâmbea şi zâmbeam şi eu
şi se auzeau mierlele în zăvoi
şi apa aia luminată a pătruns în mine
cu tot cu desenele de pe pereţii acelei caverne
cu tot cu gustul de miere şi cu
nemăsurata dulceaţă curgând nestăvilită
din clipa aceea limpede.
după ce am băut, bunicul şi-a scuturat mâinile
şi cioburile de lumină au zburat care-ncotro
iar ziua şi-a urmat drumul
şi la fel şi eu.
mai deunăzi însă palmele pruncului meu
mângâindu-mi neştiutoare obrazul
au mirosit deodată ca mâinile bunicului în ziua aceea –
iar acum stau şi privesc lumina ascunzându-se
în caverna căuşului mic
pe care abia au început să se deseneze
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste.
lumina soarelui miroase mereu altfel
după locul în care se îngroapă –
uneori însă cavernele nu pot mirosi decât a miere
şi viaţă
şi dor
© 2016 Liliana Negoi
Din dragoste pentru artă 