Recomandare de carte: Fardad – de Călin Sămărghiţan

13911859-featAzi intenţionez să vă mai recomand o carte, şi anume Fardad, aparţinând poetului Călin Sămărghiţan.
De ce vă recomand această carte? Pentru că sunt foarte de acord cu ceea ce spune Marina Nicolaev pe coperta spate a volumului, şi anume că “poeziile lui Călin Sămărghiţan au atmosfera din portretele lui Gustav Klimt şi reprezintă ceea ce secesiunea vieneză a fost la vremea ei – un “art nouveau” de factură poetică, despre care, sigur, vom mai auzi prin tomurile “foamei de înger”.”
Vă mai recomand să citiţi Fardad – şi nu oricum, ci din scoarţă în scoarţă, nesărind peste nicio pagină şi niciun cuvânt – pentru că mi-a plăcut enorm ceea ce mi-a scris o prietenă de-a mea, Alice Stegărescu, în momentul în care mi-a înapoiat volumul pe care i-l împrumutasem:
“Dacă ar fi să descriu scriitorul acestei creaţii într-un singur cuvânt acela ar fi colecţionar de momente. Un colecţionar cu un amplu insectar de fluturi, cu o întreagă istorie a singurătăţii şi a regăsirii, a viselor şi a cântecelor.
Cum poate să nu îţi placă cineva […] care construieşte temple care se sfărâmă aşa cum au fost plămădite şi care totodată poate fi atât de singur?
Ce poate fi mai frumos ca o creatură care veşnic te face să te gândeşti dacă există sau nu, care te face să o vezi mereu cu alţi ochi?
Ce mi-a plăcut însă cel mai mult la acest ciclu de scrieri a fost că la sfârşit m-am debarasat complet de realitate şi nu a mai contat dacă e adevărat sau nu, nu mai avea niciun rost. Şi mi-am zis, cum să nu îţi placă o poveste atât de fină scrisă în atâtea feluri?”
Da, Fardad este un volum aparte. Este o poveste aparte, plină de rafinament şi parfumată ademenitor a dragoste, deşi parfumul respectiv este unul neobişnuit. Merită, nu doar citită această carte, ci asimilată pe îndelete, lăsată să te învăluie în splendoarea ei, pentru ca, la final, să îi simţi amprenta în suflet şi să îi dai dreptate autorului în ultima poezie din volum:

SamarghitanScrisoare despre amiaza duminicii

Am lăsat uşa deschisă
 dar nu ca să vii,
 duminicile miros uneori a toamna aceea.
 De mult nu mai cred în noi, Francesca!
 Şi vii acum să-mi spui
 “ştii tu”,
 de parcă fluturii s-ar putea întoarce înapoi în omizi
 ca să mai înflorească o dată.

Hai să ne închipuim că eu am murit, ori mai bine…
 mai bine sa ne închipuim că voi ajunge curând pe o altă
 planetă, iar tu…
 tu vei trimite soli blânzi
 să mă înveţe uitarea.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s