Unul dintre cei despre care scriam în primul număr al revistei noastre era Adrian Voicu, care ne-a fost alături mereu şi ale cărui scrieri pline de haz şi de o sensibilitate aparte nu au încetat de atunci să ne încânte :). La momentul când îi descopeream creaţiile savuroase, Adrian tocmai se pregătea de lansarea primului volum din “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” (care a beneficiat ulterior şi de o continuare la fel de comică) şi întrucât azi e zi aniversară m-am gândit să vă expun un fragment dintr-un capitol al acelui volum, fragment care a fost printre primele mostre de lectură ale cărţii pe care am descoperit-o pe pagina sa de autor, aici. Vă las în continuare în compania cuvintelor lui Adrian Voicu, care sper să vă amuze cel puţin atât cât m-au amuzat (şi încă mă amuză) pe mine :).
XXXII…
Unde se dă o tură pe la mănăstire
[…] Noaptea au petrecut-o la Hanul Mutului, spre încântarea deplină a ţambalagiilor, care nu mai dormiseră pe laviţe de ani buni. Aşa de drag le-a fost somnul pe laviţele Mutului, că a doua zi nu mai era chip să-i trezeşti.
— D-apăi lasă că am eu hac de beteşugul lor, zise Pişta când văzu că Berilă şi Kremvurşt nu putuseră să-i trezească în simţiri pe tuciurii.
Ieşi afară, se duse la puţul din apropiere şi, după ce turnă pe ei două hârdaie cu apă rece, puteai să juri că-s gata să treacă dincolo de hotarul unguresc. Drumul pe lângă Argeş curse liniştit până aproape de Movila lui Vodă, unde întâlniră un menestrel stând pe o buturugă adusă de ape şi tăind de zor o cobză pusă la gât.
— Pe Argeş în giosîîî,/ Peee un mal frumosîîî,/ Negru-vodă tre-hee-cee/ Cu-huu tovarăşi ze-ceee, grăia omul dând cu coada de cal pe coarde.
Cei patru tovarăşi tuciurii se apucară imediat să-i ia la cercetat, instrumentul şi repertoriul.
— Haulio, ce ie minunăţia hasta, preţiosule ? sări Versificatoru’ dă Aur pe menestrel.
— Asta-i o etţeteră de gât, ş-o am de la un pretin al meu din Ţara Crişurilor. S-o lăsat de cântat, că nu prea se umplea punga, l-o luat pe ta-su şi pe vără-su şi o plecat în Catalunia la construit bordeie de piatră pentru nobili. Mi-o dat mie etţetera, că de mic mi-o fo’ drag cântul, zise omul privind îngrijorat la instrumentul pe care-l luaseră ţambalagiii la cercetat.
— Cred că s-a făcut vremea pentru un scurt popas, zise Berilă uitându-se la ceilalţi.
— No, descălecă Pişta, bini-o fi să ne tragem o ţâră sufletu’, să mai ascultăm la omu’ aista.
Se opriră cu toţii în jurul menestrelului şi scoaseră de-ale gurii. Veselia era încinsă când Berilă, privind înapoi, zări apropiindu-se pe drumul lor o femeie tânără, cu cozi aurii, împletite, trăgând din greu de două panere acoperite cu ştergare albe.
— Bune să vă fie inimile, boieri dumneavoastră, spuse frumoasa femeie când ajunse lângă ei.
— Bun să-ţi fie gândul ! Încotro-ţi duci paşii, frumoasă… o întâmpină sasul.
— Ana ! Ana lu’ Manole mă cheamă şi mă duc cu de-ale gurii la mănăstire, la bărbatu-meu şi tovarăşii săi, se îmbujoră ea lăsând coşurile pe pământ.
— No, departe îi ? se interesă Pişta.
— Uite, colo-şa, unde-s copacii aceia, răspunse femeia arătând înainte.
— La loc de grindiş/ La verde-aluniş, se ridică menestrelul cu etţetera.
Berilă îl privi zâmbind, apoi îi spuse Anei :
— Prietenii noştri ţambalagii ar fi bucuroşi să te aibă ca oaspete în căruţa lor până la locul unde munceşte bărbatu-tău.
— Haulio, frumoaso, da’ vino-ncoace că iote, îţi dau locu’ cel mai bun, hăla de la gaura în coviltir, să vezi afară, se oferi numaidecât Cordeles Privighetoru’ Magic.
După mai puţin de un ceas dădură într-o vale şi ajunseră la nişte ziduri neterminate, cu schele, scripeţi şi alte unelte de construit. În jurul lor trebăluiau de zor nişte oameni care aveau pe tunicile albe de mortar numere de la 1 la 9. Menestrelul sări din căruţa lui Giani Versificatoru’ dă Aur şi începu cântecul :
— Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari,/ Şi Manole zece,/ Care-i şi întrece./ Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de mănăstire/ Şi de pomenireee…
— Aicea e ! spuse veselă Ana şi-şi luă coşurile cu merinde.
Menestrelul se ţinu aproape de ea :
— Meşterii grăbeau,/ Sforile-ntindeau,/ Locul măsurau,/ Şanţuri largi săpau,/ Şi mereu lucrau,/ Zidul ridicau,/ Dar orice lucra/ Noaptea se surpa !
Popa Potenţiu îşi făcu cruce de trei ori şi-şi scuipă în sân.
— Mă fraţilor, nu-i a bună ! Ăsta-i loc blestemat, ascultaţi ce vă zic !
— Cum aşa, părinte ? se miră Kremvurşt.
— N-auzi ce zice ăsta cu etţetera ? se strânse popa în su tana lui.
Meşterii cu numere pe ei se opriră din lucru şi priviră veseli la Ana, făcându-i semne să se grăbească.
— Nuuu ! se auzi o voce ce părea să vină din pământ. Nu a mea ! Nu a mea ! continuă vocea din ce în ce mai disperată.
— Cu a mea, cu a mea,/ Cu a mea mândră cu tot,/ Şai-lala-la-la-la-la-la-laaa… se treziră la viaţă şi inspiraţie Giani şi ai lui.
Curioşi, templierii se aşezară pe nişte blocuri de piatră de lângă ghizdul unei fântâni şi scoaseră un burduf de vin pe care-l plimbară din mână-n mână.
— No, făcu Pişta ştergându-se la gură, mare îi grădina Domnului !
— Drept grăieşti, ungure ! întinse Berilă mâna după burduf, atent la nebunia din faţa ochilor săi.
De sub o schelă răsări un bărbos care o îmbrăţişă cu foc pe Ana.
— Ăla-i bărbac-su, bag seamă, făcu Kremvurşt. Ceilalţi se bucurară şi începură să bată din palme ca ap ucaţii.
— Meşterii cei mari/ Calfe şi zidari/ Mult înveselea/ Dacă o vedea… făcu menestrelul răsărit ca din pământ.
— Ho ! Ce mi-a sărit inima din colivie ! se burzului valahul la el. Nu mai face d-astea, că-ţi fac instrumentu’ guler, continuă el supărat.
Două calfe se apropiară vesele de grupul lor.
— Ce se întâmplă ? întrebă Kremvurşt calfa cu numărul 5.
— Meşteru’ a visat că nu va termina mănăstirea…
Menestrelul îl bătu pe umăr, se uită la Berilă, asigurându-se că nu-l mai ia pe nepregătite, şi începu să dea din gură :
— Pân-om hotărî/ În zid de-a zidi/ Cea-ntâi soţioară,/ Cea-ntâi surioară/ Care s-a ivi/ Mâini-n zori de zi/ Aducând bucate/ La soţ ori la frateee… îşi tângui el versul şi etţetera.
Calfa numărul 5 se uită la menestrel cu uimire, dar îi dădu dreptate :
— Aşa, aşa cum zice omu’ ăsta !
— Astea-s obiceiuri barbare, fiule ! se închină popa Potenţiu după ce supse un gât de vin. La noi, în Făgăraş, se zice că femeia e temelia casei, da’ nu am auzit să-şi fi zidit vreunul muierea ca să-şi ridice casa. Trebuie să existe şi altă cale. O să stăm şi o să ne sfătuim ce-i de făcut, ca să nu piară frumoasa făptură, continuă el.
— Da’ de când construiţi voi aici ? se interesă Kremvurşt.
— He-heee ! zise calfa numărul 8, care privea cu jind la burduful pe care-l ţinea Pişta în mână, încă de pe vremea lui Negru Vodă.
— No, cunoaştem ! spuse Pişta întinzându-i burduful.
— Cunoaştem ?! făcu Kremvurşt mirat.
— D-apăi, aşa o zâs omu’ cu etţetera când l-om întâlnit ! explică Pişta dând din mână.
— Da’ ceva de mâncare n-ai, boierule ? Că după vin, parcă ar merge şi ceva de-mbucat, îndrăzni calfa numărul 8 către Pişta.
— A-ha ! exclamă Potenţiu. Mi-am amintit o altă vorbă din bătrâni, care zice că mâncarea-i fudulie – băutura-i temelie ! Nu ştiam io de ce ăi de la noi pun la temelia casei două ulcele cu zamă de prună şi un ulcior de vin, zâmbi popa Potenţiu. Poate merge şi pe meleagurile astea, ia să văz, zise el ridicându-se de pe piatră.
— Iote ce plânge sărăcuţa. I-a zis Manole de visu’ zidirii ! spuse Kremvurşt afectat.
— Io mă duc şi vorbesc cu bărbac-su, iar tu vino de-o aduce aci, s-o veseliţi, îi spuse popa Potenţiu lui Kremvurşt îndreptându-se către Ana şi bărbatul ei.
— Meştere, ascultă la mine aci, îl luă popa Potenţiu deoparte pe Manole. Îi păcat mare să iei viaţă de om, darămite de om nevinovat, nu-ţi mai spui să te-apuci să zideşti o aşa frumuseţe de muiere, Doamne iartă-mă ! Asta-i făcută pentru iubit, meştere, nu pentru mortar ! Ia d-aci nişte vin sfinţit, pune-l la temelie, dă şi la calfe şi, dacă nu ţi-o sta zidu’ drept, să nu-mi spui mie slujitoru’ Domnului ! făcu popa Potenţiu serios.
— Dar, sfinţia ta, visul îmi arăta… spuse Manole după câteva clipe de gândire.
— Fiule, tu să faci ce zice popa, da ? Ţine minte asta cât oi trăi ! Dumnezeu zice să-ţi iubeşti aproapele, iar popa Potenţiu întăreşte spusele Domnului ! Prin urmare, ascultă cuvântul Domnului prin gura mea ! îşi împreună el mâinile privindu-l în ochi.
— Lasă-mi răgaz de gândire, părinte ! spuse el punându-şi mâinile în cap şi aşezându-se pe o scândură.
— Fiule, Domnul să te lumineze ! îi zise popa Potenţiu punându-i o mână pe creştet. […]
Din dragoste pentru artă 