şanţuri
bunica mea ştia să spună poveşti dar n-a fost om cu carte.
ştia care scris e urât
doar pentru că nu semăna cu scrisul
unduios şi îngrijit al bunicului –
tata însă n-a ştiut asta
până când ştiutul n-a mai avut importanţă,
până când alte dureri au căpătat şanţuri mai adânci
decât alea care mărgineau uliţa dintre casă şi şcoală,
şanţuri pe marginea cărora, de altfel,
şi tata şi alţii ca el
şi toţi ceilalţi dinaintea lor
au învăţat, pe rând, cum să nu îşi uite copilăria.
prin şanţurile alea nu găseai câini fără stăpâni –
chiar şi cea mai amărâtă potaie
tot avea un om al ei pe lângă care să flămânzească de drag –
şi îndărătul malurilor lor se ascundeau deopotrivă
şi strigăte şi şoapte mai ceva decât comorile zmeilor bunicii
laolaltă cu oasele tuturor copilăriilor sfârşite.
acum şanţurile alea sunt pavate
şi ar trebui să fii un arheolog prea dibaci
ca să mai reuşeşti să dezgropi de sub straturile de beton
rămăşiţele vârstelor.
fiii mei şi fiii fiilor mei
îşi vor săpa alte şanţuri de-a lungul drumurilor lor
în care strigătele şi şoaptele lor nu vor fi
nici de pământ, nici de apă, nici de aer, nici de foc,
şi vor scrie poveşti care mie, din neştiinţă de carte,
mi se vor părea unduioase şi îngrijite doar dacă
le-am mai văzut altundeva –
dar oare ei, cu trecerea timpului,
cât de ştiutori de carte vor ajunge să fie
pentru şanţurile mărginind drumurile
altora?
pieptenele
„treizeci şi şase…treizeci şi şapte…treizeci şi opt…”
număra bunica până la o sută
plimbările periei bătrâne cu coadă de lemn
prin cosiţele mele răzvrătite
şi fiecare număr era însoţit de câte o adormire de cosânzeană,
de un lacăt deschis cu iarba fiarelor
sau de un paloş învăţând minte zmeii,
seară de seară, mai cu seamă iarna,
alături de mirosul de mere coapte de pe sobă
şi cel de scorţişoară al vinului fiert
din cana bunicului.
vara, în afară de poveşti,
părul meu avea iz de fân şi grâu proaspăt secerat
şi ar fi putut buna să-şi facă saltea dacă ar fi adunat
paiele periate din părul meu zi de zi
până la căderea toamnei.
peria bunica poveşti şi mirosuri
şi nu se plictisea făcând-o
şi nici eu.
şi mi-a tot împletit în păr cuvinte
iar eu numărăm în rând cu ea
„şaptezeci şi patru…şaptezeci şi cinci…şaptezeci şi şase…”
a venit însă mai apoi o vară când, de te-miri-unde,
mi s-a aciuat în coadă o lindină
şi vrând-nevrând bunicul mi-a secerat cosiţele ca pe spice.
eu plângeam la fiecare tăietură
iar bunica făcuse plăcintă cu mere
ca să îmi îndulcească lacrimile
dar eu nu pentru păr plângeam
ci pentru că mi-era teamă că acum cosânzenele şi zmeii
şi merele n-or să mai aibă unde să se ascundă
printre drumurile periei năzdrăvane cu coadă de lemn
sau să se împletească seară de seară cu visele mele.
bunica însă parcă a ştiut asta
şi în seara aia mi-a pieptănat părul
aşa scurt şi ciuntit cum era şi mirosind a gaz,
cu un pieptene des
„lasă, draga maichii, ăsta e fermecat, o să vezi”
spunându-mi povestea lui Aleodor împărat –
şi-aşa de frumos a grăit-o şi-aşa de bine m-a curăţat
că multă vreme după aceea pipăindu-mi părul
m-am întrebat dacă nu cumva pieptenele bunicii
era chiar mai fermecat decât ocheanul din poveste
care nu fusese în stare să găsească lindina din părul prinţesei.
l-am pierdut tot în vara aia,
aruncându-l pe furiş de una singură
peste umăr pe câmpul din spatele casei,
aşteptând să văd răsărind o pădure
pe care însă bietul pieptene n-a ştiut s-o nască
sau eu n-am ştiut să-l descânt.
ori…poate că pur şi simplu
pieptenele născător de păduri o fi fost
din altă poveste.
în fond, nici rănile şi nici merele nu sunt aceleaşi
de la o istorie la alta.
ecouri
sunt o ţărancă făcută, nu născută.
ţărancă născută era bunica mea.
apa care îmi curge mie pe mâini e doar
umbra apei pe care ea o smulgea cu ciutura
din măruntaiele pământului.
pâinea pe care eu o frâng pe masă e numai
năluca pâinii născându-se în covata ei de lemn.
războiul de ţesut unde altădată suveica ei ţesea poveşti
„de la stânga la dreapta
apoi de la dreapta la stânga”
azi e urzit doar de păienjeni.
pământul de sub tălpile mele s-a primenit de multe ori
cât timp m-am botezat cu beton şi asfalt şi plastic
şi mi se încolăcesc neologismele pe limbă
precum şerpii pe creanga de alun,
şi chiar şi acum, după ani şi ani,
când pipăi răsăritul şi apusul cu privirea,
în minte-mi răsună vocea ei
chemându-mă şi învăţându-mă să mă rog,
şi pe amintirea glasului ei sărat de sudoare şi lacrimi
lutul din mine încă se răstigneşte –
născut, nu făcut…
născut, nu făcut…
născut…
Din dragoste pentru artă 