De vorbă cu Ana

S-a născut lângă cetatea Târgoviştei şi sufletul i-a fost şlefuit de locurile şi oamenii din satul bunicilor, locuri şi oameni care încă îi sunt în inimă, dureros de calde şi de frumoase. E un om aşa cum rar întâlneşti, o femeie al cărei glas se face auzit de dincolo de cuvinte, din miezul gândurilor, iar vorbele îi oglindesc mereu simţirea deosebită. Am “urmărit-o” o vreme în mediul virtual, fascinată de tot ceea ce gândea şi spunea, şi într-un final mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris, iar azi mi-e nespus de drag să vă împărtăşesc răspunsurile pe care a acceptat să le dea întrebărilor mele. Vă mărturisesc că aceeaşi emoţie pe care am simţit-o când i-am citit prima dată cuvintele o simt şi în această clipă, şi sunt sigură că o voi simţi şi peste zece ani :). Cu ea nu se poate altfel. Dragii mei, invitata mea de azi este ANA BARTON.

 

15303834_1286383958049406_809942860_o

Foto: Cătălina Flămînzeanu

L.N.: – Mai înainte de toate, dă-mi voie să îţi pun întrebările la persoana a doua singular. Recunosc că fac asta parţial pentru a-mi depăşi emoţiile, pentru că, după cum i-am mărturisit unui prieten, când mi-ai acceptat invitaţia şi am găsit în mesagerie „da”-ul ăla atât de cald şi zâmbitor şi dezinvolt, m-am simţit brusc mai rău că o „începistă” (cum spunea un fost profesor de-al meu) în ale interviurilor. Un alt „parţial”, departe de vreo lipsă de respect de care aş putea fi acuzată de către susţinătorii pronumelor de politeţe, este faptul că mie, atunci când mi-e drag un om, mi-e greu să îl ţin la distanţe „politicoase”. Sper, prin urmare, să nu te supere (prea tare, cel puţin) apropierea pe care o încerc :).

 

A.B.: – Și eu prefer să ne tutuim.

L.N.: – Mi-ai spus, atunci când ai acceptat să îmi răspunzi la întrebări, „legătura mea cu arta e veche, sentimentală şi profesională”. Cât de veche e această legătură? Când a intrat arta în viaţa Anei Barton şi sub ce formă prima dată?

A.B.: – Întâi a intrat arta populară. Sunt un copil crescut la țară, într-o familie cu mai multe origini etnice și, natural, tradițiile fiecăreia au inclus și artă. Dar familia asta cu sânge din patru zări a fost și este o familie zăpăcită, cu oameni iubitori și degrabă râzători, cu oameni cărora le plăcea să știe clar ceilalți ce simt și ce cred ei, oameni dornici tot timpul de-nvățătură, în varii forme. Adică oameni curioși. Ce i-a caracterizat pe toți mereu a fost dependența de poveste și faptul că, din cauza acestei adicții, toți au fost și sunt oameni-poveste. Mie mi-au arătat și ce le place, și ce nu le place, mi-au citit, mi-au povestit, mi-au pus muzică, m-au dansat, mă duceau la muzee de când încă nu-mplinisem patru ani. Te miri că făceau asta niște oameni care stăteau la țară? Nu cred că erau singurii, chiar dacă personal alții n-am cunoscut. Când m-am dus prima dată în casa părinților mei, am văzut c-aveau în bibliotecă un fel de cărți din care bunicii mei nu aveau: albume de artă. Prima dată, am pus mâna pe un Corot, apoi pe un Seurat. Mai departe, a fost de la sine: m-am dus și mi le-am luat singură, că pe vremea aia erau în librării. Și mai departe, prima mea slujbă din viața asta, pe când aveam 19 ani, a fost într-o galerie de artă. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume atunci, dar n-am uitat nicio clipă că este o mare binecuvântare. Lumea artistică, la artele plastice mă refer acum, a fost prima mea lume de adult. La începuturile „adulteții“. De altfel, primul meu soț a fost un istoric și critic de artă. Bine, el încă este, dar nu mai e soțul meu, ci unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, de 24 de ani.

L.N.: – Cât de prezentă e arta în viaţa ta în general? Şi nu mă refer numai la scris, ci la orice altă formă de artă.

A.B.: – Arta este la mine și în mine o prezență continuă. Și aievea, și în vis. Eu nu mai știu să trăiesc altfel. Cred că e o formă de viețuire care se amestecă total și definitiv cu omul, odată ce a gustat din ea. Nu e vorba că nu mai poți fără, nu mai știi, nu mai înțelegi cum ar fi fără.

L.N.: – Ai publicat până acum proză, mai scurtă sau mai lungă. Poezia, departe de a-ţi fi displăcut, nu s-a aflat pe traseul tău scriitoricesc. Ţi-ar fi plăcut însă să se afle? Joacă, la ora actuală, poezia, vreun rol în viaţa ta?

A.B.: – Eram cu Nora Iuga în ziua când am văzut cronica video a lui Dan C. Mihăilescu la romanul meu „Jurământ de rătăcire“. I-am zis: „Uite, Nora, a zis despre mine că-s poetă, așa a făcut și la prima carte și ceva pe-acolo a zis și la a doua. Și Răzvan Petrescu zice că scriu poezie-n proză și invers. Mă cam bulversează treaba asta, Nora, la naiba, eu nu sunt poetă!“ Ea mi-a luat amândouă mâinile și mi-a spus: „Ba ești și trebuie să te-nveți să te bucuri că ești. Nu te mai speria de sacralitatea poeziei. Și, un secret: suntem puțini.“ Eu am zâmbit bunătății ei. Nu scriu poezie, scriu uneori gânduri în picioare. Le spun așa fiindcă le așez unele sub altele și mereu mi se pare că, de fapt, ridic poduri, iar ele sunt picioare de poduri. Problema mea tocmai asta e: poezia e sacră, iar sacrul e… sacru pentru mine. Joacă, sigur că joacă, dar nu un rol, un rost. O iubesc pe doamna poezie cu dragoste, nu fulgurant, cu îndrăgostire trecătoare.

L.N.: – De ce crezi că avem nevoie de artă? (Da, ştiu, întrebare-clişeu, dar chiar mă interesează părerea ta.)

A.B.: – Ca să (ne) supraviețuim.
 
L.N.: – Am aflat că ai urmat Teologia, deşi nu Teologia propriu-zisă, ci secţia de Litere, dacă nu mă înşel. Am mai aflat şi că asta a fost alegerea ta, după încercările de la Drept. Dacă ai putea să o iei de la capăt, ai face din nou schimbarea asta de direcţie sau ai insista în varianta iniţială? De ce?

A.B.: – Ba Teologia propriu-zisă (Ortodoxă) și Literele. Aș face Dreptul și Literele. Când m-am dus la Teologie, aveam deja cu mine ani de lecturi, de studiu în domeniu. Ce-am învățat la școală puteam liniștită să studiez în continuare de una singură. Aș face Dreptul și aș fi avocat pledant. E o vocație a mea, neîmplinită. Mi s-ar potrivi mănușă. Tu știi că eu, la toate locurile mele de muncă, nu am făcut niciodată urât când m-am enervat groaznic? Niciodată. Maximum ce-am făcut a fost să uzez de un limbaj colorat, dar nu ca replică, nu agresiv, ci mereu aparte, cao defulare și apoi autoliniștire. Întotdeauna m-am gândit la circumstanțele atentuante pe care să i le acord omului care-a făcut o porcărie. Iar asta, în zilele când porcăriile sunt pe bandă rulantă, că sunt și zile de-astea, te obosește cumplit, aproape că te demantelează. Mă enervează groaznic la mine capacitatea și, poate, propensiunea de a îndura. E ceva tâmpit acolo, ceva cu o explicație veche, căreia însă nu i-am dat de cap până acum. Fiindcă eu știu că e o prostie ce fac, cărând în spate tot timpul greutatea asta. Și mai știu și că n-o să fie pentru totdeauna. Cândva, cumva, sacul ăsta cu piatră colțuroasă mă va doborî, dacă nu găsesc calea de a nu-i mai adăuga zilnic alte pietre, nici nu-ndrăznesc să sper la momentul în care-l voi da jos din spate. Or, dacă eram avocat, era clar: lucram numai ce și cu cine-mi plăcea să lucrez. Ei, sigur că nu-ți dai seama de asta de la-nceput și nici mereu, dar triajul e totuși în natura profesiei.

L.N.: – Crezi că Literele ţi-au influenţat devenirea ca scriitor?

A.B.: – Nu. Eu m-am dus la Litere fiindcă voiam să mă fac profesoară de Română. Scriitoare m-am născut, numai c-am aflat lucrul ăsta la 40 de ani. Deh, unii, săracii, sunt mai înceți în revelații.

L.N.: – Spuneai într-un alt interviu că „m-am dus la profesorat…pe care nu l-am practicat niciodată”. De ce totuşi nu l-ai practicat, dacă asta ţi-ai dorit?

A.B.: – ! Am început răspunsul mai sus, fără să fi tras cu coada ochiului la întrebarea asta. N-am profesat fiindcă nu m-am simțit în stare. În anul III, în practică, am avut niște emoții extraordinare. Toți, copiii înaintea celor mari, au zis că m-am descurcat excelent, dar mie mi s-a părut o răspundere pe care nu am putut-o lua atunci. Și aveam 26 de ani deja. Nici la Universitate nu am vrut să rămân, deși doamna profesor conducător de licență care mi-a propus să rămân mi-a spus că studenții sunt adulți. Sunt, dar adulți mici, proaspăt adulți, cu un picior pe malul copilăriei. E o răspundere uriașă să predai. Uite că eu am fost mai mică decât răspunderea asta.

L.N.: – Legat de întrebarea anterioară, anul ăsta, de exemplu, ştiu că ai ţinut un curs numit „Despre punţi”. Un curs atipic (sau poate tipic, aşa cum ar trebui să fie de fapt tipicul?!) despre comunicare. Cum s-a simţit profesorul Ana Barton? Ţi-ar plăcea să faci asta à la long?

A.B.: – Ăla n-a fost curs, eu nu am fost profesor. Au fost punți despre punți, punți către punți, chiar dacă tehnic s-a numit curs. Au fost întâlniri între oameni, în care am vorbit toți. Eu n-am predat nimic, au fost dialoguri. Am ieșit din mine, invitații au ieșit din ei. Ne-am întâlnit. M-am simțit minunat și când eram sfârșită de oboseală; mă duceam la întâlnirile astea după serviciu, pe o caniculă mare, mare. Da, mi-ar plăcea să fac asta. De fapt, în momentul ăsta, în afară de scris, e singurul lucru pe care mi-ar plăcea să-l fac ca profesie.

Foto: Narcis Pop

Foto: Narcis Pop

L.N.: – Revenind la cărţi…Dacă spun „carte” ce anume îţi vine prima dată în cap?

A.B.: – Talmudul.

L.N.: – „Ce a vrut autorul să spună prin…” – crezi că trebuie să ne punem întrebarea asta când citim ceva?

A.B.: – Cred că ne putem pune orice întrebare când citim, cum putem la fel de bine să nu ne punem conștient nicio întrebare și să curgem de-a-n cuvintelea. Întrebările cu adevărat importante nu știm când ni le punem, știm că ni le-am pus abia când apare starea aia frenetică de căutare a răspunsului. Da, putem să-ncepem să ne punem, în loc de-ntrebări, răspunsuri. N-ar fi un joc frumos?

L.N.: – Ce anume e premeditat şi ce e nepremeditat în activitatea ta de cititor?

A.B.: – Premeditată e citirea unei cărți despre care știu ceva și mă atrage cartea aia s-o citesc din ce am aflat. Nepremeditat e că dau pur și simplu peste ea. Dar și premeditările, și nepremeditările sunt întâlniri, nicidecum întâmplări.

L.N.: – Dar în cea de scriitor?

A.B.: – Gândul de scriitură e nepremeditat. Țâșnește de habar nu am unde, mă feresc să localizez izbucnirea artistică în creier. Vezi? Nici nu mă decid cum să-i spun. Că nu e nici doar idee, nici doar simțire. Să-i zicem „artire“? Ea vine de nicăieri și te impregnează, te udă, te și-neacă uneori, de nu mai știi cum să rămâi la suprafață. Te și tăvălește, și nu practică mereu lupta dreaptă, știi tu, paloș, trântă, ca-n povești, te poate face una cu pământul. Te face să simți că totul în jur, în afara ei, e deșertăciune, că te prăpădețti dacă nu-ți găsești sălaș s-o scoți din tine. Premeditat e să scrii zilnic. E un exercițiu necesar, o disciplină extrem de utilă. Scrii ceva, treaba ta ce, doar nu publicăm tot ce scriem. Daimonul oricum nu te părăsește, e un amantlâc spiritual cu năbădăi. Sigur că mănâncă și el, sughite, strănută, mai doarme, dar e mereu acolo, în tine, cu tine. Știi și tu, știe și el. De-aia toți artiștii sunt oameni căsătoriți. Când ai aflat că ești perechea daimonului, el te luase deja de mult, numai că nu ți-ai dat seama.

L.N.: – Mai degrabă blog sau mai degrabă tipar?

A.B.: – Degraba strică treaba în ambele cazuri.

L.N.: – Crezi în exerciţiul ăla pe care îl sugerează unii scriitori, cum că „zilnic trebuie să scrii, indiferent ce, indiferent cât, doar ca să te menţii în formă”?

A.B.: – Uite ce coincidente suntem, și nici nu ne cunoaștem! Da, cred, dar în unele zile chiar nu ai când sau, dacă ai, nu mai ai energie să scrii. Scrisul e o pasiune, o plăcere, o bucurie, dar în același timp e un efort. Uneori te umple, alteori te golește, chenotic cumva. Dar în ambele cazuri, chit că-ntr-unul, cel al umplerii, pare paradoxal, tot un efort este. Ideal ar fi să poți scrie zilnic.
 
L.N.: – Există vreun subiect despre care încă nu ai scris dar despre care ţi-ar plăcea mult să scrii într-un viitor oarecare?

A.B.: – Există. Și nu unul singur. Viitorul ăsta oarecare, dacă am zile, e destul de apropiat. Dacă nu, rămâne secretul nostru.

L.N.: – La data când o să apară acest interviu vei fi vorbit deja despre „Pervazul lui Dumnezeu” la Gaudeamus. De ce un pervaz? De ce nu un prag, sau un pod, sau altceva?

A.B.: – Pentru că așa-mi închipui eu, anume că Dumnezeu stă pe un pervaz și se uită și la lume, cu mâna streașină la ochi, să nu-l orbească soarele, și înăuntru, la noi. Și nu se uită să vadă ce facem, se uită să afle cine suntem. La fel și noi. Tot pe pervaz stăm și ne uităm, cu mâna tot acoperitoare de prea multă lumină, să cuprindem afara toată, și înăuntru, să ne găsim pe noi și pe Dumnezeu în noi.

L.N.: – Cum te simţi în contact cu publicul tău cititor?

A.B.: – Meu? Care meu? Eu nu sunt proprietăreasă de nimic și de nimeni. Adică am niște cărți, niște pantofi și niște haine. Tu despre oamenii extraordinari pe care am avut eu privilegiul să-i cunosc fiindcă ei citesc ce scriu eu vorbești? Dacă da, mă simt de ca și cum am înghițit un hârdău cu ambrozie și nectar.

L.N.: – Şi o ultimă întrebare: dacă fiica ta, Rada, mâine s-ar hotărî să devină scriitor, de ce ţi-ar fi cel mai teamă? Şi ce te-ar bucura cel mai mult?

A.B.: – Teamă mi-ar fi de faptul că nu știu dacă ar apuca ea timpurile în care să poți trăi din artă. Dacă s-a născut prea devreme pentru ele, la fel ca mama ei, atunci m-aș îngrozi. Dacă și-n vremea ei sensibilitatea ar fi considerată tot o slăbiciune, ca acum, iară nu forța ducătoare de lume și de lumină mai departe, cum este ea de fapt, atunci m-aș mai îngrozi încă o dată. Dar n-ai cum să te hotărăști să te faci scriitor, artist, în general. Ești sau nu ești. Poți să ieși mai târziu din crisalidă, dar ai asta în genele tale. M-ar bucura dacă asta ar bucura-o pe ea. Dar orice-ar alege să facă m-ar bucura, dacă ar bucura-o pe ea. Pe mine mă bucură ea fiindcă există. Este enorm pentru mine, uneori nici nu pot duce splendoarea darului ăstuia.

Îi mulţumesc din nou Anei pentru darul acestui interviu, întrucât pentru mine interviul ăsta cu ea a fost un dar prin fragmentul de suflet pe care mi l-a împărtăşit, şi vouă, dragi cititori, vă recomand din inimă scrierile ei: Prospect de femeie, Mamifer, Jurământ de rătăcire şi mai ales Pervazul lui Dumnezeu. Îi mai găsiţi cuvintele şi în Cartea simţurilor şi în Colecţia Costică Acsinte, volumele 1 şi 2, iar pe blog inima ei e roşie şi cu lapte dulce :). Credeţi-mă, aveţi ce citi!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s