Privea musca aia rătăcind de-a lungul zăbrelelor ruginite, când pe una, când pe alta, căutând naiba ştie ce, şi deodată Leon se pomeni dorindu-şi s-o adopte. După părerea lui, merita măcar atâta lucru după câte pariuri pierduse sau câştigase deja contra lui însuşi încercând să ghicească bara aleasă de muscă la fiecare schimbare de poziţie sau durata plimbării ei pe aceea. Aşa că încet, aproape pe nesimţite, mâna lui făcută căuş se apropie de mica insectă şi la momentul potrivit se năpusti fulgerător spre gratii, ca pliscul unei păsări de pradă. Când îşi apropie pumnul strâns de ureche, bărbatul putu auzi cu satisfacţie bâzâitul intens dinăuntru şi simţi mişcările insectei gâdilându-i palma. Apoi uşor, cu grijă, ca să nu îi scape preţioasa captură, Leon se îndreptă spre singurul loc unde ar fi putut s-o închidă – paharul de pe măsuţa din colţ. Reuşi s-o strecoare sub acesta, apoi trase scaunul sub sine cu o mână şi îşi sprijini bărbia pe masă, pe antebraţul celălalt, fără a-şi dezlipi privirea de noul lui animal de companie.
Clipele curgeau una după alta, cu mai multă blândeţe parcă acum, când Leon avea cu ce-şi umple gândurile. Un paznic veni să îi aducă un blid cu mâncare ultima masă, dar Leon era prea ocupat cu noua lui activitate ca să îl bage în seamă. Privind zborul haotic al muştei în paharul ce nu mai fusese spălat de o veşnicie, liniile feţei bărbatului se îndulciră treptat sub povara unui zâmbet stâlcit de o cicatrice mai veche care îi brazdă chipul, iar în mintea lui scurtă îşi făcură loc amintiri legate aiurea, parcă dintr-o altă viaţă – o curte sărăcăcioasă dar curată, o potaie lingându-i mâinile (mâini de copil – ce de pământ sub unghii…), un hohot de râs cu irizaţii demente oglindindu-se într-un ciob de geam, pagini de cărţi zburând în vânt ca nişte fluturi incapabili să îşi coordoneze aripile, nu domnule, nu poate, o cutie lungă de lemn…pentru fapta comisă eşti condamnat la moarte prin spânzurare…Domnul să aibă milă de sufletul tău…Din amalgamul de imagini ţâşni deodată în faţă scârţâitul unui leagăn rupt, atârnând de creanga unui pom, iar Leon se cutremură, simţind cum sunetul ăla parcă îi intră în oase, şi ca să îl uite îşi fixă din nou atenţia asupra insectei.
Aceasta zbura ca şi mai înainte, în toate direcţiile, iar Leon se gândi că poate îi era foame, aşa că luă câteva firmituri de pâine uscată şi i le strecură cu o mişcare iute sub pahar. Musca însă, din lipsă fie de foame, fie de interes, nu le băgă în seamă, văzându-şi în continuare de zbor.
După o vreme în care timpul trecu pur şi simplu, amorţindu-i bărbatului membrele în aceaşi poziţie, musca păru să atingă un stadiu superior de inteligenţă: încetă să mai zboare bezmetică prin pahar, parcă înţelegându-şi captivitatea, şi începu să caute în schimb la pas graniţele care o împiedicau să fie liberă. În tot acest timp, Leon, fascinat de mizerabila creatură, continuă să se holbeze la ea cu un iz melancolic în ochi, amintindu-şi felul în care propriii lui paşi măsuraseră în lung şi în lat celula în care se afla acum, atunci când fusese închis pentru ceva ce nu îi era cunoscut.
Apoi, aşa cum se întâmplă adesea deţinuţilor pe care închisoarea îi infectează cu filosofie, un gând oarecum alinător îi fulgeră prin minte: poate eu sunt musca lui Dumnezeu. În secunda imediat următoare însă, Leon izbucni într-un râs isteric, părăsit de scânteia de augustă înţelepciune. Starea lui de muscă se limita probabil doar la rahatul pe care se învârtise toată viaţa sa. Altfel nu îşi putea imagina de ce Dumnezeu ar fi vrut un om ca el pe post de muscă. În clipa aceea o a doua idee îi lumină bezna gândirii: poate că eu sunt musca iar Dumnezeu este şi el într-o închisoare şi mă ţine sub paharul lui murdar. Ca şi primul gând, şi acesta tinse să se evapore cu repeziciune, nu înainte însă de a-i lăsa bărbatului sămânţa unui nou sentiment în suflet. Acela de milă. I se făcu deodată milă de Dumnezeu cum o sta el să se uite la mine, închis acolo şi el ca muscă a altcuiva şi ar fi vrut să găsească un mod de a-I spune că era de ajuns să fie ridicat paharul ca musca să fie iar liberă iar el să fie mai fericit. Ajungând cu gândurile aici, ochii i se rotunjiră brusc, ca unui copil uite aşa, Doamne, iar mâna dreaptă se întinse încet spre paharul stând peste musca lui, care acum mergea pe masă, şi îl dădu la o parte, aşteptând apoi cu răsuflarea oprită să vadă ce va face musca ce va face Dumnezeu mai departe.
Musca rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi reluă mersul pe suprafaţa murdară a mesei, ea ştiind în căutare de ce. Ajunsă lângă mâna amorţită a lui Leon, începu să i se caţere pe ea, în timp ce bărbatul, ţinându-şi în continuare respiraţia, nu îndrăzni să se mişte, ca să nu o sperie. Insecta continuă să meargă pe el, pe zdrenţele acoperindu-i pielea murdară, oprindu-se şi adulmecând ici-colo straturile de mizerie, ajungându-i într-un final pe obraz, pe cicatrice. Simţindu-i mersul gâdilându-l pe urma acelei răni, Leon nu se mai putu abţine şi izbucni iar în râs. Speriată pentru câteva clipe, musca îşi luă zborul, însă reveni, atrasă de căldură şi de mirosurile degajate de corpul uman. Iar Leon o lăsă să îl umble, bucurându-se, cu o fericire copilărească, de căutările muştei, de parcă ar fi fost atingerea a ceva divin. Vezi Doamne? Atât de simplu e!
Când paznicii intrară să îl ia pentru a-l duce la îndeplinirea sentinţei, îl găsiră întins pe jos, boscorodind nişte lucruri pe care nu le înţelegeau. Nu le opuse rezistenţă, ba dimpotrivă, se ridică vioi şi îi însoţi de parcă mergea la nuntă, în timp ce cei doi îşi făceau semne prin spatele lui că a luat-o razna.
Ajunseră la destinaţie destul de repede. Leon privea în jurul lui parcă nerealizând ce i se întâmplă, în timp ce un bărbat a cărui faţă nu o vedea îi aşeza picioarele în interiorul conturului trapei. Apoi bărbatul vru să îi pună pe cap un sac, conform obiceiului, dar Leon îşi zgâlţâi cu putere gâtul, îngânând un fel de „nu”, şi în urma aprobării tacite primite din partea judecătorului prezent, călăul nu îi mai acoperi condamnatului capul. Nici chiar atunci când laţul zdravăn de cânepă i se înfăşură în jurul gâtului, Leon nu dădu vreun semn de înţelegere a realităţii, zgâindu-se cu o curiozitate crudă la toţi cei care i se aflau prin preajmă.
În timp ce se făceau însă ultimele pregătiri, pe obrazul condamnatului se aşeză o muscă. Şi poate că oricăruia dintre cei prezenţi în jurul eşafodului musca aia i s-ar fi părut doar o insectă ordinară, aşteptându-şi festinul, dar Leon ştiu. Ştiu că aia era musca lui, şi deodată un rânjet tâmp îi dezveli gingiile bolnave, „uite na, acu’ îi arde de hlizeală…” în timp ce musca i se plimba pe faţă cu un soi de tandreţe înţeleasă doar de bărbatul aflat la un pas de moarte. Apoi musca zbura de pe chipul lui şi i se aşeză într-una din palmele legate la spate, iar Leon simţi din nou mişcările insectei gâdilându-l, ca atunci când o prinsese pentru prima dată. Grijuliu, strânse mâna încet în jurul muştei, ca şi cum ar fi vrut să îşi ia adio printr-o ultimă atingere, dar în aceeaşi clipă trapa de sub el se deschise, laţul i se strânse în jurul gâtului şi cu un zvâcnet violent Leon alunecă în braţele morţii. Câteva minute mai târziu, medicul aflat de faţă îl declara mort – pentru bărbatul cu chip stâlcit şi minte pierdută se terminase totul. Şi în clipa când, mutându-l în coşciugul simplu, semănând mai mult cu o cutie ordinară, cioclii îi aşezară mâinile pe piept, nu văzură că dintre degetele mâinii stângi îi căzu pe haina soioasă, cam pe-acolo pe unde e inima, o muscă strivită.
© Liliana Negoi
Din dragoste pentru artă 