Unul din oamenii pe care am avut norocul să îi cunosc nu de multă vreme este un creator extraordinar, un artist a cărui viziune a atins niveluri şi sfere de o profunzime impresionantă. Este vorba de domnul Liviu Mocan, ale cărui sculpturi monumentale, cunoscute pe plan internaţional, captează nu numai prin liniile desăvârşite cât şi prin mesajul de dincolo de materie. Autor al Decalogului, al proiectului Stâlpilor împuşcaţi, al seriei seminţelor, al îndrăzneţului proiect “Urmează Soarele” şi al altor lucrări extrem de complexe, Liviu Mocan a îmbrăcat această artă în hainele credinţei şi filosofiei, rafinându-i forma şi conţinutul.
La sugestia dumnealui, am îndrăznit să las vorbele să se aşeze după cum au dictat-o câteva dintre creaţiile sale, iar azi vă prezint câteva texte, alături de imagini ale lucrărilor care le-au inspirat.
“ochii raiului” fier, 300x157x118cm AD 2014
[ochii raiului]
pereţii raiului au ochi prin care
lumina uită să îşi pună stavilă
prin care lumina
nu îşi simte moartea
pereţii raiului
au ochi ai căror pleoape zbătându-se
nu cunosc curgeri sărate nici de nisip
nici de apă
sunt grei de câte ori au fost sărutaţi
de buze de mame
căci ochii raiului nu ştiu alte săruturi
şi uşori
tot mai uşori cu fiecare aşchie
care e smulsă în lemnul sfintei cruci – vezi tu,
din fiecare astfel de aşchie se face coşciug
pentru fiecare privire
de mamă
pereţii raiului au ochi prin care
până şi ciorile îşi văd
puii
“scara regelui” fier, 300x50x50 cm AD 2014
[scara regelui]
adânc se-nfigeau treptele în paşii Lui
adânc ca roşul în sunet,
ca soarele din lama coasei în trupul ierbii
iar El le urca una câte una
şi tălpile Lui cruţând durerea de strigăt
zâmbeau umbrei şi lutului cu zâmbetul cel dintâi
mirosind a lumină şi căi nebătute
ce sus era cuvântul, ce sus!
iar El tot urca, neţinând seama de streaşina norilor
şi de tremurul cărnii şi de
zbaterea lemnului iar
sângele înflorindu-I pe cuie
curgea adăpând rădăcina scării
pe care urca…
şi urca…
adânc se-nfigeau treptele în zâmbetul Lui
ca valul pierzându-se-n mare
ca firele de nisip în deşert
şi paşii Lui, culegând ascuţişurile
unul câte unul
lăsau să picure prin golurile dintre trepte
iubire
“şi florile mor, nu-i aşa?” bronz, granit negru 155 x 16 x 20 cm 2011 colecţie Bogdan, Emma Stănescu România
[şi florile mor, nu-i aşa?]
şi florile mor, nu-i aşa?
şi când mor, în urma lor
petalele se usucă şi cad
şi tac,
doar rădăcinile plâng pe-ascuns în ţărână
după cerul pierdut
aşa cum plânge şi rădăcina cuvântului
după gândurile noastre ofilite de timp.
şi florile mor,
iar seminţele cad lângă rădăcini
şi le ţin de urat
şi de moarte
şi învaţă de la ele cum să aştepte an de an
primăvara – şi învaţă că florile pe care le vor naşte
vor muri şi ele, că na, aşa e legea firii,
şi că la moartea fiecărei flori
fantoma numelui ei o se sprijine de tulpina uscată
ca într-un toiag, păzind-o.
şi florile mor – iar în urma lor
rămâne cel mai adesea doar
cadavrul unui parfum crucificat pe verde.
“dincolo de durere” travertin, lemn de măr, lemn de fag, aur 197 x 20 x12cm 2008 colecţie Robert şi Anita Delhaas Olanda
[dincolo de durere]
dincolo de durere e locul unde
lemnul izvorăşte din cuvânt
ca o lumină lichidă,
ţâşnind în toate părţile aşa cum
ţâşneşte viaţa din seminţe,
locul unde pajiştii sonore a albastrului
i se nasc ecouri de zâmbet.
dincolo de durere e locul unde
mai multe cuie punându-şi vârfurile împreună
de-abia ating temelia cerului
iar urma pe care o lasă în loc seamănă puţin,
doar puţin
cu o lacrimă.
dincolo de durere
e umbra unei tăceri
mângâind părinteşte creştetul munţilor-copilandri,
e un miez cald şi răbdător
topind înlăuntru-i timpul şi născându-l din nou
şi mai e şi o bătaie de inimă
rătăcită de la facerea lumii.
în bătaia aia de inimă s-a ascuns cândva
prima cădere –
şi tot în ea, cineva a strecurat cu voce blândă
un „iartă-i”
Din dragoste pentru artă 