Amir – povestire de Liliana Negoi

Amir privea în gol, mângâind cu o mişcare inconştientă capul pisicii tolănite lângă el pe divan. Felina, dusă în lumea viselor, torcea sub atingerea monotonă a degetelor bărbatului, ignorându-l aşa cum îşi ignoră majoritatea pisicilor stăpânii, în vreme ce, prin faţa ochilor lui, se perindau, ca nişte ceţuri molcome de toamnă, chipuri rămase fără nume.
Pe fereastra de lângă el se puteau vedea străzile pietruite ale micului oraş, acum pustii, nemaiaşteptând nimic. Ici-colo, tufele de iasomie, de care nu mai avusese nimeni grijă, îşi întinseseră crengile încărcate de flori în toate direcţiile, nestânjenite, căutând parcă să se convingă că erau libere. O adiere le purtă parfumul sidefiu către fereastra deschisă a lui Amir, făcându-l pe acesta să scoată un geamăt surd, care era doar umbra urletului ce i-ar fi părăsit gâtlejul, dacă ar mai fi găsit în el puterea să urle. Strângând pleoapele, bărbatul lăsă o lacrimă să i se strecoare printre gene, urmărindu-i cu gândul drumul pe obrazul nebărbierit. Aşa cum se împiedica lacrima în ţepii din barbă i se împiedicaseră şi lui cândva paşii în scaieţii de pe un alt drum pe care călcase într-o linişte la fel de sărată ca aceea de acum.
Însă n-ar fi urlat de singurătate. Nu. Singurătatea nu îl deranjase niciodată. Ba dimpotrivă. Pisica torcându-i sub degetele care o mângâiau absente era chiar o prea bogată prezenţă în preajma lui, şi dacă ar mai fi existat ţipenie de om în oraş, care să îl fi cunoscut cât de cât, ar fi spus acelaşi lucru. Amir fusese mereu un singuratic, încă de pe vremea când se pripăşise pe aceste meleaguri, venind…nimeni nu ştia de unde. Era zgârcit la vorbă şi nu spusese nimănui mai nimic din toate câte i se întâmplaseră înainte să se aşeze în casa de pe colină, pe care stăpânii dinaintea lui o abandonaseră de mult timp. Bărbatul, ajuns deja la a două tinereţe în momentul când păşise pentru prima dată pragul acelei case, făcuse doar ochii roată prin curtea de piatră în mijlocul căreia ţâşnea apa unei fântâni în formă de peşte arcuit. Atinsese cu vârfurile degetelor basoreliefurile tocite de pe pereţi, aruncase o privire în josul colinei printr-una din ferestre şi hotărâse să rămână aici. Apoi se apucase să repare ce era de reparat, încet, fără să se grăbească, făcând singur tot ce era de făcut.
Mai întâi, văzându-l cât era de priceput în ale zidăriei, oamenii locului crezuseră că era zidar de meserie. Apoi venise rândul tâmplăriei, şi formele pe care le căpăta lemnul în mâinile nou-venitului îi îndemnaseră pe locuitori să îl creadă măcar tâmplar, dacă nu chiar sculptor. După aceea însă rămăseseră uimiţi când îl găsiseră, într-o bună zi, pictând tot felul de lucruri pe pereţii casei – locuri şi fiinţe care dădeau impresia că erau atât de vii, de adevărate, încât trebuia doar să faci un pas şi te aflai lângă ele. Şi-atunci îl crezuseră pictor. Venise apoi rândul grădinii, şi când fructele şi florile lui crescuseră mai frumoase şi mai parfumate decât ale tuturor celorlalţi, oamenii îl numiseră grădinar. După o vreme însă renunţaseră să mai ghicească ce meserie avusese bărbatul – pur şi simplu, când era nevoie de cineva care să facă un lucru la care alţii nu se pricepeau, lumea se învăţase să spună „Du-te la Amir, el sigur ştie cum să facă asta.” Iar Amir o făcea. Părea să nu existe nimic care să fie străin mâinilor şi cunoaşterii sale, oricât de migălos sau de ciudat. Făurea bijuterii delicate din te miri ce la fel de uşor cum cânta din fluiere pe care tot el le făcea şi la fel de uşor cum prepara leacuri din tot soiul de buruieni pentru orice durere sau cum repara lucruri stricate. Până şi să coasă ştia mai bine decât oricare dintre femeile locului, spre marea ciuda a unora dintre ele.
Amir însă nu se lăuda cu ce ştia. Pur şi simplu făcea ce era de făcut atunci când se ivea nevoia, de fiecare dată perfect şi de fiecare dată scoţând un soi de mormăit continuu în timp ce lucra, mormăit în care unii credeau că desluşesc cuvinte ale unei alte limbi, dar pe care nimeni nu îl înţelegea cu adevărat.
Nu întârziaseră să apară şi femei care să încerce a şi-l face soţ, însă bărbatul le îndepărtase repede, fără a se chinui prea tare să le spună „de ce nu” şi fără a încerca să fie blând sau mângâietor în refuzul lui. Bineînţeles, pasul următor fuseseră bârfele, care mai de care mai colorate, ba spunând că probabil o fi având nevastă pe alte meleaguri, ba şoptind pe la colţuri că de fapt nu femeile ar fi cele care să îi placă, ba mai strecurând vorbe cum că de fapt n-ar fi în stare să ţină nevastă – Amir însă nu se sinchisise de nimic din acestea, văzându-şi mai departe de ale lui, iar cu timpul, gura femeilor se închisese în ceea ce-l privea, lăsându-l în pace.
Sub degetele bărbatului pisica se răsuci plictisită, căutându-şi altă poziţie. Amir închise ochii şi trase adânc în piept mirosul dulceag. Vântul cald şi uşor al serii, desenând vagi arabescuri pe chipul şi pe gâtul lui, îi aminti deodată de vârfurile degetelor ei, iar trupul i se cutremură sub povara unui fior ale cărui rădăcini nevăzute mergeau adânc în trecutul său. Degetele ei miroseau a iasomie şi a nisip fierbinte. Sau cel puţin aşa ţinea el minte. Trecutul lui începea şi se termina cu ea, în clipa aceea când deschisese ochii sub un soare care îl pârjolea cu totul în mijlocul unui deşert necunoscut. Ţinându-i capul în poală, mâinile ei, răspândind în jurul lor acel parfum ameţitor, îi picurau apă pe buzele crăpate, întorcându-l la viaţă. Cine era şi cum ajunsese acolo însă Amir nu-şi amintea, mai cunoscându-şi doar numele. Chinuindu-se, cu vocea zgariindu-i gâtlejul uscat, o întrebase cum o chema, iar ea răspunsese simplu, „Nur”, apoi îi apăsase blând gura cu degetele umede, oprindu-l de la a mai vorbi. Amir închisese ochii pentru o clipă – sau cel puţin aşa i se păruse lui. Când îi deschisese din nou se afla cu capul tot în poala ei, dar acum era seară şi în jurul lor părea să fi răsărit de nicăieri o oază. Mâna ei, îndepărtând uşor firele de nisip de pe faţa lui, era mai delicată şi mai mătăsoasă decât adierea alunecând printre frunzele curmalilor, iar ochii ei negri, migdalaţi, puteau parcă să citească până în miezul sufletului său. O altă clipire a lui Amir – şi se făcuse dimineaţă. Degetele ei îi strecurau în gură smochine, însă oricât de dulci ar fi fost fructele, acestea i se păreau lipsite de gust faţă de surâsul ei, iar bărbatul nu mai ştia dacă să vrea să se întremeze sau să îşi dorească să moară atunci, pe loc, doar că să moară în braţele ei. Spunându-i asta, ochii ei se umbriseră timp de o clipă, ca mai apoi să se aplece uşor deasupra lui şi să îl sărute – un sărut în care Amir crezuse că descoperă deodată toate rosturile universului, şi închisese ochii cuprins de o fericire supremă. Când îi deschisese din nou însă Nur dispăruse, laolaltă cu orice dovadă a faptului că fusese vreodată lângă el, iar Amir aproape că îşi pierduse minţile, nemaiînţelegând dacă tot ce i se întâmplase fusese adevărat sau doar un miraj al deşertului.
După ce mai zăbovise o vreme în oaza aceea, încercând să nu o ia razna, nemaiştiind ce să creadă şi uscându-se de dorul tinerei căreia nu îi cunoştea decât numele, pe Amir îl cuprinsese disperarea şi se hotărâse să se întoarcă acolo de unde îl salvase ea, adică în braţele morţii. Aşa că într-o bună zi se ridicase, mângâiase cu privirea locul unde stătuse (sau unde crezuse că stătuse) ea, şi, privind deşertul, începuse să se afunde tot mai adânc în căldura densă a acestuia, printre scaieţi uscaţi, dorindu-şi să îşi piardă urma. Ca un făcut însă, paşii săi îl duseseră pe calea către oraşul în care se afla acum. Deşi nu era unul de-al lor, oamenii îl acceptaseră cu uşurinţă, lăsându-l să se aşeze în casa aceea părăsită. Nu povestise nimănui nici cum ajunsese acolo, nici puţinul pe care îl cunoştea despre sine însuşi – până la urmă ce mare lucru era de povestit? Însă atunci când, apucându-se de treabă, buzele lui, parcă mişcate de o altă voinţă decât a lui, începuseră să înşire cuvinte într-o limbă aparte, Amir ştiuse cumva că acelea erau vorbe de dragoste pentru Nur. Nu ştia cum fusese sădit înăuntrul său graiul acela străin, îi plăcea să creadă că o făcuse însăşi tânăra, atunci când îl sărutase, dar atât de mult îl bucurase că în felul ăsta o avea cumva din nou lângă el, încât continuase să murmure acele vorbe, ca pe o rugăciune. Şi la adăpostul acelor vorbe, tot ce se apuca să înfăptuiască devenea bun făcut.
Nici asta nu le spusese oamenilor – pe de-o parte de teamă că nu l-ar fi crezut sau înţeles nimeni, şi pe de altă parte din cauza unui amestec de egoism şi zgârcenie – măcar în vorbele acelea Nur era a lui şi doar a lui, şi nu voia să o împartă cu nimeni. Aşa că se închisese în sine şi se mulţumise să îşi trăiască dragostea îndărătul pleoapelor coborâte noaptea şi înăuntrul acelor vorbe, care nici măcar el nu ştia de unde veneau, ziua.
Anii trecuseră, iar micul oraş în care Amir se refugiase se golise pe nesimţite. Oamenii plecaseră sau muriseră, dispărând până la unul, până când Amir rămăsese singurul vieţuitor prin părţile acelor locuri. El însă băgase în seama prea puţin acest lucru, abia mulţumindu-se că nu mai era nimeni care să îl smulgă din stările lui de reverie în care avea în faţa ochilor doar chipul ei.
La fel ca acum.
Urmându-şi obiceiul, ca în fiecare seară, Amir continuă să privească pierdut pe geam, sorbind din ochi fiecare rază de soare, până când acesta se pierdu într-o mare sângerie dincolo de deşert. Parfumul iasomiei se ondula pe simţurile bărbatului precum iedera pe coloanele din faţă casei. Nepăsător faţă de curgerea timpului, singur în oraşul uitat de lume, printre buzele lui începură să alunece, pentru a cine ştie câta oară, cuvintele vii ale şuvoiului nestăvilit din inima sa. Şi de fiecare dată când între murmurele lui se ivea numele ei, cerul nopţii se mai lumina cu o stea.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s