Oglinda – poveste după o imagine

După cum spune şi titlul, această poveste îşi are originea într-o “provocare”, să zicem, pe care am primit-o din partea Ralucăi, şi anume să scriu un text pe baza unei fotografii făcute de ea. Fotografia de care vorbim se află mai jos (e una tare dragă mie de altfel), şi tot aici şi povestirea în cauză :). Enjoy!

Ştia că nimeni nu vedea ce vedea ea în oglinda aia. Aşa cum stătea acum, fumul care o învăluia ar fi părut oricărui alt om doar fum ordinar de ţigară, ca acela din bodegile soioase prin care se mai plimba uneori Berto când avea chef de vreo beţie neagră, un fum gros de puteai să îl tai cu cuţitul, dar ea ştia că nu era doar atât. Nici mirosul nu era de fum obişnuit. Berto îi spusese că e nebună, că are păreri şi că ar trebui să se caute la un doctor. Cum adică miroase a rocă vulcanică?! De unde ştii tu cum miroase roca vulcanică? Şi asta n-ar fi fost nimic, dar îndrăznise să îi spună într-o zi că avea impresia că fumul ăla se mula după lumină aşa cum se mula mătasea pe trupurile curvelor lui Berto. Vocea bărbatului pur şi simplu explodase atunci într-un mănunchi de înjurături şi de vorbe de ocară cum rar i se întâmplase să audă de la el. Aşa că din acel moment se străduise să nu mai aducă vorba de faţă cu el de nicio oglindă şi de niciun fum. Însă când fratele ei nu era prin preajmă, Amaranta făcea ce făcea şi se strecura pe furiş în încăperea dosnică, privind în oglindă cum ceaţa aia ciudată, care izvora nu se ştie de unde, îi mângâia pânza aspră a rochiei aproape cu milă, zvârcolindu-se în lumina razelor anemice ale becurilor cu gaz, de parcă acestea ar fi rănit-o. Erau clipe când fata se gândea că poate ar fi trebuit să le stingă, dar se răzgândea invariabil, ştiind că fără lumina lor n-ar mai fi putut să vadă nimic în jurul ei. Şi cumva simţea că era important să vadă unduirile acelea fantomatice şi, mai ales, să se vadă pe sine în oglindă înconjurată de ele.

Cele două becuri care atârnau din tavan sfâşiau cu greu bezna din cameră, abia reuşind să atingă muchiile unde lemnul podelei se lipea de cărămida bătrână a zidurilor. Dincolo de izul neobişnuit al fumului se putea simţi domnia discretă a mucegaiului laolaltă cu mirosul de dopuri de plută şi cel de resturi de vin din sticlele lăsate în lăzi prin colţuri. Amaranta n-avea habar cum ajunsese oglinda aia aici. O descoperise din întâmplare într-o zi când îl ajutase pe Berto să care nişte cutii şi rămăsese puţin în urma lui ca să facă ordine. Pe unul dintre pereţi era atârnat un văl negru, care, poate din cauza vreunui curent de aer, sau poate din cine ştie ce alt motiv, alunecase pe podea în ziua aia, iar fata aflase astfel că dedesubtul lui se găsea această oglindă mare, cu ramă masivă de lemn sculptat. Amaranta privise surprinsă suprafaţa lucioasă, sclipind molatec în semiobscuritatea care o înconjura, şi propria ei imagine, abia zărindu-se, o privise înapoi cu nişte ochi care nu păreau ai ei. Atunci stătuse doar preţ de câteva clipe, acoperise oglinda la loc cu vălul şi apoi părăsise iute cămăruţa întunecată. Mai apoi însă, parcă trăgând-o o aţă nevăzută într-acolo, venise iar şi iar, la început mai rar, apoi tot mai des, ca să se uite în oglindă, numai ca să plece din ce în ce mai tulburată de ceea ce vedea, deşi n-ar fi ştiut să explice nimănui cu exactitate ce anume se întâmpla, la fel cum n-ar fi ştiut să spună nimănui ale cui erau cele câteva portrete vechi atârnând pe perete, lângă oglindă.

Tablourile erau atât de şterse de vreme încât cu greu se mai înţelegeau chipurile imaginate în ele, însă Amaranta ar fi putut să jure că unul din ele înfăţişa figura unei femei semănându-i izbitor. Când şi când, privirea îi alunca pe furiş dinspre oglindă spre tabloul cu pricina, şi în acele momente i se părea că fumul încolăcindu-i-se pe trup căpăta mai multă putere, şi chiar că aude murmur de voci. Apropiindu-se de tablou însă, simţise un iz puternic de ars şi se îndepărtase cu repeziciune, neîndrăznind mai mult. În ziua aceea, trecând pe lângă Berto, fusese luată peste picior de către acesta, întrebând-o ce arsese prin bucătărie de îi miroseau hainele în halul ăla a cenuşă, dar nu avusese curaj să îi spună adevărul.

Altă dată, uitând de trecerea timpului, aşa cum stătea şi se zgâia în oglindă, ieşise din încăpere parcă smulgându-se cu greu din îmbrăţişarea ceţoasă, doar ca să se pomenească bruftuluită şi certată zdravăn de fratele ei, care îi spusese că o căutase peste tot şi nu o găsise. Spunându-i lui Berto că fusese în cămara mică, chipurile pentru a face curat, se trezise repezită de glasul acru al acestuia, numind-o mincinoasă şi prefăcută, întrucât, zicea el, intrase de câteva ori în camera cu pricina dar nu o găsise acolo. Şi pentru că spusele fratelui ei erau întărite de prietenul lui cel mai bun, şi pentru că Amaranta ştia că fusese atât de captivată de oglindă şi de ceaţă şi de tablou cât timp fusese înăuntru, fata se văzuse nevoită să tacă şi să înghită umilirea, crezând că poate, în neatenţia ei, n-o fi băgat de seamă uşa deschizându-se şi pe Berto intrând după ea. În mintea ei însă încolţise un sentiment straniu, şi, din acel moment, cu toate că prezenţa oglinzii în încăperea din dos continua să o atragă ca un magnet, încercase să meargă acolo din ce în ce mai rar.

După o vreme, îi ajunseră la urechi din întâmplare poveşti despre o pereche, frate şi soră, Domenico şi Luciana, care locuiseră, după toate aparenţele, în acea clădire, cu multe zeci de ani în urmă. Femeia care îi istorisise despre ei era o bătrână care venea din când în când să cerşească la uşa din faţă a prăvălioarei de care se ocupa Berto, iar Amaranta, de milă, îi dădea pe furiş câte ceva de mâncare, atunci când fratele ei nu era atent. Aflase, astfel, că cei doi, veniţi din cu totul alte locuri, ascunseseră lumii faptul că erau fraţi şi trăiau în păcat, ca soţ şi soţie. Şi poate că păcatul ar fi rămas necunoscut tuturor, dacă, apărând în poveste şi un prunc, pe fata cu pricina n-ar fi cuprins-o remuşcările, ameninţându-şi fratele că va da în vileag totul. Cei doi se certaseră cumplit, şi, dintr-un oarecare motiv, în casa lor izbucnise un mare incendiu din care fusese salvat atunci doar pruncul nou-născut, şi acela cu multe arsuri pe trup. Cei doi muriseră împreună, ducând cu ei păcatul dincolo de moarte, iar copilul, o fetiţă, fusese mai departe crescută de mila oamenilor. Ajungând aici cu povestirea, Amaranta o întrebase pe bătrână de unde ştia toate acele lucruri, iar aceasta zâmbise amar şi se mulţumise să îi arate vechile cicatrice de pe braţe, mărturisind chinurile cărnii la atingerea flăcărilor. Apoi plecase.

Amaranta nu-şi putuse stăpâni tremurul trupului cât timp o ascultase pe bătrână povestindu-i totul. Apoi luase în sufletul ei hotărârea de a vorbi cu preotul de la biserica din apropiere şi de a-i cere sfatul. Acela promisese să vină şi să facă o slujbă în încăperea dosnică a prăvăliei, iar acum Amaranta stătea în picioare în faţa oglinzii, privind pentru o ultimă dată (credea ea) fumul ciudat care o împresura ca întotdeauna.

Uitându-se aproape cu regret în adâncurile oglinzii ca într-un lac fără fund, tânăra îşi aminti tot ce îi povestise bătrâna, şi i se păru deodată că vede aievea întreaga întâmplare doar că în locul fetei de demult era ea, iar din spatele ei se apropia un bărbat al cărui chip nu-l putea distinge clar. Valurile de fum înconjurând-o erau de fapt braţele lui, iar Amaranta, ca hipnotizată, se lăsă pradă acelei îmbrăţişări închipuite, pătrunsă de o senzaţie de plăcere cum nu mai simţise până atunci. Era bine, era atât de bine, nu avea cum să fie un păcat acel lucru…era dragoste, şi căldură, o căldură atât de plăcută, de puternică, încât Amaranta simţi cum începe să plângă de fericire. Iar murmurele pe care i se păruse în alte dăţi că le aude, căpătară pentru prima dată formă în urechile ei, devenind o şoaptă, „Nu mă părăsi”, şi fata, întorcându-se deodată către cel de la care păreau să vină cuvintele, dădu să şoptească la rândul ei „Niciodată…” – când în jurul ei totul se întunecă brusc, iar mirosul greu o făcu să se înece. Chinuindu-se să găsească uşa, reuşi, cu chiu şi vai, s-o nimerească prin bezna densă, iar atunci când o deschise se pomeni privită de două perechi de ochi – pe de-o parte cei ai preotului care abia ajunsese, şi pe de altă parte cei ai fratelui ei care nu înţelegea cărei ocazii i se datora prezenţa unui om al clerului la ei în prăvălie. Sleită de puteri şi abia mai putând respira, fata mai apucă să şoptească doar „foc”, apoi leşină.

Când îşi reveni, câteva zile mai târziu, află de la Berto că nu fusese niciun foc în cămăruţă, dar că, după părerea doctorului care o tratase, aerul închis din acea încăpere, îmbibat cu resturile de alcool şi alte lucruri aflate în descompunere pe acolo, fusese cauza perfectă pentru a-i provoca acea halucinaţie absurdă. Oricum, Berto îi promise, cu o undă de căinţă în glas, că avea să rezolve problema asta. Deja începuse să o facă – vorbise cu un zidar să încropească o ferestruică într-un colţ, pentru a putea aerisi mai bine locul, şi între timp golise încăperea şi azvârlise tot ce era de azvârlit. Încercând să pară indiferentă, Amaranta murmură doar „Totul? Şi oglinda? Şi tablourile?” , dar Berto auzindu-i întrebarea, se foi neliniştit pe scaun, o privi lung şi apoi îi răspunse că nu fuseseră niciun tablou şi nicio oglindă acolo. Fata îşi ţinu respiraţia pentru câteva clipe, apoi continuă pe tonul dinainte „Probabil că or fi fost parte a halucinaţiei…”, făcându-l pe Berto să clatine uşurat din cap şi să îi spună că poate ar fi mai bine să se mai odihnească. Amaranta fiind de acord, bărbatul o sărută frăţeşte pe frunte şi o lăsă să alunece în lumea viselor, părăsind camera. În mintea lui mai era o întrebare fără răspuns, dar era sigur că aceea putea să mai aştepte până când sora lui se va fi întremat. În fond, petrecându-şi mai tot timpul pe lângă ea şi ştiind cine se perinda prin prăvălie, cât de greu putea să îi fie să afle care era bărbatul care îi lăsase sora însărcinată?!…

© Liliana Negoi

Advertisements

One thought on “Oglinda – poveste după o imagine

  1. Pingback: Oglinda – poveste după o imagine | curcubee în alb şi negru

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s