Cristiana Badea – copila cu suflet de poet

Despre Cristiana Badea se pot spune multe, dar în primul rând se poate afirma că îşi depăşeşte nivelul de simţire şi percepţie a lucrurilor tipic vârstei ei de doar 15 ani neîmpliniţi – este o poetă olteancă tânără, o creatoare în devenire, care însă a reuşit, într-un timp foarte scurt, să se facă remarcată în mai multe rânduri, câştigând o serie de premii valoroase:

Premiul I Concursul Național ,,Oana Diana Renea” (Focșani,2017)

Premiul I Scrisoare către Eminescu de Dragobete organizat de Societatea culturală Apollon (Urziceni, 2017)

Premiul II Festivalul Nichita Stănescu pentru elevi organizat de Societatea culturală Apollon (Urziceni, 2017)

Mențiune Pasii poetului în burgul medieval (Brașov, 2017)

Premiul III Concursul Internațional de la Triuggio (Triuggio, 2017)

O lăsăm în continuare să vorbească despre ea şi despre volumul ei de debut pe chiar profesoara şi îndrumătoarea ei, poeta Angi Melania Cristea, care ne-a fost şi ne va mai fi invitată în paginile revistei, şi pe care ne bucurăm mereu să o avem alături :).

Volumul „Omul, fabrică de vise” pare construit dupa modelul proiecției onirice într-o realitate ușor degradată, unde însă tânăra poetă, Cristiana Ioana Badea, reușește să picteze viitorul, după cum afirma într-un poem:

„îmi creez propria lume,
Propriul meu oraș,
Propria țară
Unde nimeni nu suferă..
Unde toți avem drepturi egale.”

(Pictez viitorul)

Mecanismul lirismului adolescentin se destructurează în pictograme ale unui prezent edulcorat

„Dansez printre de vise și Speranțe timpurii
Ochii mei mari privesc apusul indian,
Sute și zeci de amintiri înverzite aici.”

(Ultimul dans în Calcutta)

Nedesprinsă încă de copilărie, foarte tânăra poetă își creează cu creativitate și har artistic o lume nealterată de prezent, fiind o modalitate de evadare în planul utopic, imaginativ.
Timpul pare a guverna această lume hieratică a senzațiilor și emoțiilor

„Cunosc rana, pe care n-o vindecă timpul.
Nu știu dacă mi-e dușman sau iubire sinceră.
El e însuși iubirea,
Un înger cu chip de om in viitor”

(Timpul)

Din prea multul unor emoții camuflate în sacralitatea iubirii materne, paterne, cea a străbunilor-arhetipuri ale iubirii protectoare, izvorăște nesecata imaginație și iubire pentru umanitate a tinerei poete

„Toată lumea cântă si dansează pe Champs Élysée
Aici, nu există lacrimi, nu există boli, nu există durere
Existăm doar tu, eu şi fericirea.”

(Pictez viitorul)

Înclinată spre interogații multiple asupra sensurilor existenței, Cristiana Ioana Badea se întreabă retoric în poemul care deschide volumul: „Ce ești tu, omule?/ Ce ești tu, de fapt?” (Omul, fabrică de vise)
Răspunsul vine într-o suită de imagini picturale:
,,Ești o capodoperă colorată, pictată de cel mai renumit pictor/ […] O priveliște plăcută/ sau un cablu deconectat de la realitatea asta?/Un carnaval plin de viață/ sau un oarecare unicorn cu aripi cenușii?” (Omul, fabrică de vise)
Totuși, poezia sa nu are aripi cenușii ci o cromatică a speranței.Poeta ne poartă de la Paris până la Calcutta fără nicio ezitare lirică:

„Îmbrăcată într-o cămașă în carouri,
Accesorizată cu un zâmbet de copil,
Dansez printre de vise și speranțe.
Ochii mei mari privesc apusul indian,
Sute si zeci de amintiri înverzite aici.”

(Ultimul dans la Calcutta)

Poezia este pentru Cristiana un adevărat colaj de emoții, vise, senzații, colaj care formează masca de argint sub care se ascunde fragilitatea tinerei poete

„Singură, îmi imaginez imposibilul…
Procesez vise colorate
Cum numai un copil inocent amestecă culoarea cu non-culoarea.”

(Colaj)

în timp ce iubirea este Matematică:

„Ca un ceasornic ce bate inedit,
Așa sunt sentimentele mele pentru tine…
Tu dai sens, cuvântului iubire,
Dai sens pustietății.”

Emoțională și fragilă de fapt, Cristiana Ioana Badea se remarcă printr-o sensibilitate dublată de o voce puternic conturată:

„Sentimentele mele au zburat
Odată cu umbrela lui Mary Poppins”

(Verdele ochilor tăi)

Trăind într-o lume aparte, plină de iluzii și de fluturi dansatori, poeta se simte un alien într-o realitate căreia nu-i aparține:

„Parcă m-au furat extratereștrii,
Iar valurile mării s-au transformat
În farfurii zburătoare.”

(Iluzii de hârtie)

Abilitatea de a mânui metafora, oximoronul, sugestia, comparația implicită, epitetul cromatic relevă o viitoare mare poetă:

„La -5°C în noaptea asta întunecată
Cerul înstelat îmi vorbește metaforic.
Tăcerea țipă în liniștea gălăgioasă…”

(La răsărit de lună)

Culoarea și nonculoarea sunt ca o pastă pe care Cristiana o întinde peste tabloul unui univers orfic:

„Îmi creez propria lume,
Propriul meu oraș,
Propria țară
Unde nimeni nu suferă..
Unde toți avem drepturi egale.”

(Pictez viitorul)

pentru că, nu-i așa, în imaginația ei pianul cântă neîncetat:

„Mai cântă puțin,
Mai încântă-mă puțin…
Îmi dai voie, pianule?
Îmi dai voie să te ascult?”

(Pianul este colorat)

Adevărată protagonistă a Timpului, poeta se autointeroghează exprimându-și incertitudinile în versuri cu aplomb liric:

„Ești actor?
Vii sau pleci din teatru?
Rolul s-a încheiat sau încă este jucat?
Oprește-te preț de câteva secunde!
Sceneta s-a terminat,
Publicul nu mai este în sală,
Iar regizorul și-a dat demisia…
Strânge în pumni durerea acestui film,
Mori pe dinăuntru, dar zâmbește pe dinafară!

Pune-ți înapoi masca, toți o poartă în timp…doar tu ești demascat!
Sceneta continuă, dar în altă formulă…
Mai tragem o dublă peste un secol…
Realizăm ce actori desăvârsiți suntem.”

(Protagonistul Timpului)

Existența este sugerată a fi o pagină de instagram, unde cu impetuozitate toate decurg altfel:

„Iar dacă eu pot înota cu țigara aprinsă,
Atunci și tu poți învăţa să conduci mașina timpului
și tu poți să îmbrățișezi imposibilul…”

(Pagină de instagram)

Un câine imaginar sau un iubit imaginar trezesc elanul unor căutări inițiatice de genul celor rupestre. Arhitectonica unui poem este arhitectonica inimii.

„Tavanul alb nu-mi spune nimic deosebit
Dar privirea ta de catifea îmi spune…
Îmi povestește povești neîntâmplate, neauzite.
Vreau sa-mi scot într-o zi, câinele la plimbare
Și să te văd scris pe vreun perete.”

(Definiție)

Poezia pare că a sosit pe neașteptate ca și primele sentimente de dragoste:

„Ai venit pe nepregătite,
Când eu încă pictam cu pensule umede
Alte planuri înclinate.
Ai venit, când copacul neînflorit s-a transformat in hârtie,
Când încă dădeam petreceri cu ceai în miezul nopții,
Dar acum e prea târziu!
Fantomele ce-mi bântuiau odată balconul
Îmbrăcate-n pijamale cu animal print
Au adormit..”

(Cu voce tare)

Cristiana Ioana Badea are o proprie „bucătărie a sentimentelor”, pe care știe să le gestioneze cu abilitatea unui adevărat poet.
Proporțional cu talentul său, actul scrierii apare la ea ca o pictură pe sticlă, fragilă dar expresivă. Vocea sa lirică este însă atât de puternică, încât dă la o parte o realitate alienantă:

„Mă plimb desculță printre vise
Le ocolesc cu grijă…
Am vrut să îngrop fiecare lucru care-mi face rău
Până am realizat, că-mi bați în piept
Apoi…mi-am dat seama că eu n-am inimă.”

(Cu voce tare)

Zâmbetul poetei se constituie ca o partitură plurivocă a lumilor în care trăim, iar laitmotivul pianului revine ca un fel de raportare la artă ca esență a lumii:

„Bicicleta mea înflorată are chef de plimbare
Pe străzile din Cancun.

Îmi imaginez o zi deosebită
Incomparabilă cu altele…
Pas cu pas, analizez fiecare floare înainte să o culeg.
Număr până la zece, apoi dansez odată cu vântul.
Totul este infinit atunci când tu apeși clapele pianului
Iar soarele cânta odată…”

(Zâmbet)

În finalul articolului, vă lăsăm în compania unui grupaj de versuri aparţinând tinerei craiovence, căreia îi dorim şi pe mai departe cât mai multe succese. Felicitări, Cristiana, şi la cât mai multe realizări!

Colaj

Singură, îmi imaginez imposibilul…
Procesez vise colorate
Cum numai un copil inocent amestecă culoarea cu non-culoarea.
Ca două frunze în bătaia vântului, îmi găsesc ușor locul într-o mare de oameni mascați.
Ca o scrisoare anonimă, încerc să-mi găsesc scriitorul.
Într-o clipă mi-am pierdut reacția, iar în acest colaj de stele,
doar luna este cea care luminează cerul.

Verdele ochilor tăi

Verdele se definește ca fiind culoarea naturii?
Nu!
Verdele se definește ca fiind culoarea ochilor tăi.

Ei îmi vorbesc mai mult ca tine.
De când ai aruncat valiza încărcată
Cu zeci de zâmbete în Oceanul  Indian,

Sentimentele mele au zburat
Odată cu umbrela lui Mary Poppins,
Iar verdele ochilor tăi
Nu-mi mai însorește ziua înnorată.
Nu te văd

Merg pe stradă…
Îmi întorc privirea
Oare, să fii tu?

Ultimul dans în Calcutta

Îmbrăcată într-o cămașă în carouri,
Accesorizată cu un zâmbet de copil,
Dansez printre de vise și speranțe.
Ochii mei mari privesc apusul indian,
Sute si zeci de amintiri înverzite aici.

Culeg moment cu moment
Și te văd lângă mine.
E  doar o iluzie optică?

În 2 ore, maxim, trece odată cu musonul.
Probabil ai uitat, dar amintirea ta albastră
Cântă la pian în continuare.

La răsărit de lună

La -5°C în noaptea asta întunecată
Cerul înstelat îmi vorbește  metaforic.
Tăcerea țipă în liniștea gălăgioasă,
Timpul s-a oprit doar pentru mine…
Ceva îmi spune să-i scriu un mesaj,
Să-i spun cât de mult îl disprețuiesc
Pentru că a spart banca din inima mea…
Dar, din bucățile ce au rămas,
Îmi voi construi noi vise.

Zâmbet

Cerul zâmbește.
Timpul este destul de risipitor,
Nu pot pierde momente neprețuite.
Bicicleta  mea înflorată  are chef de plimbare
Pe străzile din  Cancun.

Îmi imaginez o zi  deosebită
Incomparabilă cu altele…
Pas cu pas, analizez fiecare floare înainte să o culeg.
Număr până la zece, apoi dansez odată cu vântul.
Totul este infinit atunci când tu apeși clapele pianului
Iar soarele cânta odată…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s