Iulia Şchiopu: “Așa văd lumea, în tablouri vii.”

Femeia universală. Femeia fragilă şi în acelaşi timp puternică, serioasă dar şi copilăroasă, femeia păpuşă dar şi femeia gânditoare. Toate acestea, precum şi multe altele, sunt lucruri pe care mie personal mi le transmit picturile Iuliei Şchiopu, ale cărei lucrări am avut plăcerea să le descopăr nu de foarte mult timp, iar autoarea lor a acceptat, cu multă bunăvoinţă, să îmi răspundă la o serie de întrebări.

L.N.:În primul rând, cine este Iulia Şchiopu?
I.Ş.: – 🙂 Am un CV despre care pot afirma cu mâna pe inimă că nu spune (mai) nimic din cine sunt eu; sau mă simt eu. Am 49 de ani, locuiesc dintotdeauna -cu mici pauze- în Brașov, am absolvit ingineria cu specializarea Aparatură biomedicală, am lucrat mulți ani în birouri cu acte, facturiere, chitanțe, calculatore cu softuri de contabilitate și gestiune, filtre de cafea, ba chiar am apucat și vremurile cu indigouri, dischete și faxuri.

L.N.: – Cum se împacă studiile de inginerie cu arta? Care anume a fost macazul care a schimbat orientarea activităţilor tale?
I.Ş.: – Nu se împacă. 🙂 De asta a trebuit să dau la o parte foița care mă învelea, mă împacheta într-o formă de viață din ce în ce mai străină, mai necunoscută mie și să ajung din nou la mine. Așa cum Gauguin a fugit (nu mai știu, pe la 45 de ani) din existența lui de funcționar bancar până în insule; să îmi fie iertată alaturarea, eu sunt de obicei tare smerită, nu mă identific cu artiști reali, mari, unici; și apoi aici se și termină asemănarea, că eu am fugit departe în mine, acolo mi-am căutat tărâmul exotic. În termeni c(l)inici, o depresie a stat în punctul de inflexiune, nu mă mai regăseam deloc în persoana adultă care devenisem. Mă întrăinasem de tot de cea care crezusem în adolescență că voi deveni. Așa că m-am întors până acolo unde m-am putut recunoaște. Și acolo eram cu pensula în mână.

L.N.:Îţi privesc picturile şi nu mă satur căutând sensuri în fiecare dintre ele, şi mai toate au la bază tema femeii. De exemplu, chiar şi în imaginea în care nu se găseşte, la propriu, un personaj feminin, el e sugerat acolo prin elemente foarte delicate – un trandafir, un şal abandonat nonşalant pe o canapea, o colivie goală (simbol al eliberării?!…). Cât de important este acest univers feminin pentru tine?
I.Ş.: – E foarte greu sa intri în casa asta a artei, nu în sensul că nu ți se deschid oportunități, că întâmpini rezistențe din interior, că trebuie să fii iute de picior și să-l pui în prag când stă să ți se trântească ușa în nas, asta e o altă poveste și în nici un caz a mea. Războaiele cele mai aprige le port cu mine, așa că despre ele zic când zic că e greu să te apuci din senin să pictezi, fără studii specifice, fără drumuri asfaltate, hărți, cărări bătute, doar cu iubire și culori. Așa că am ales să fiu sinceră și să vorbesc despre ce știu mai bine. Nu teme majore, nu artă manifest, abia atunci m-aș fi simțit diletantă, cine eram eu să vin așa, cam la spartul târgului, fără un background veritabil și să țin predici?
Am căutat o nișă care să fie a mea, să mă pot exprima, să-mi pot spune poveștile fără sa deranjez foarte mult. Un fel de scenă cu iarbă din Hyde Park versus Parlament. Am pictat doar ce mi-a venit firesc în gând, în pensulă.

L.N.:Ne aflăm în faţa unor vise? A unor confesiuni? A unor căutări?
I.Ş.: – 🙂 Pictez mirări, că din astea am colecționat toată viața, am poduri pline, crame cu butoaie; au fost ani mai secetoși, mai plini de soare, mai buni, mai ploioși, recoltele mele de mirări sunt de toate gusturile, albe, roșii, dulci, taninoase.
Păpușile mele sunt foarte statice, nu prea fac nimic, poate țin în mână ceva sau schițează vag un gest de salut, mângâiere, atingere. Doar privesc cu sete, neîntrerupt, privesc de parcă au fost legate la ochi mult timp și acum s-au eliberat.

L.N.:Personajele tale îmi amintesc, într-o anumită măsură, de păpuşile de porţelan – de o fragilitate aparţinând parcă altor vremuri. Cât de fragilă şi de greu/uşor de explorat este lumea din care se desprind aceste personaje?
I.Ş.: – 🙂 Fiecărei întrebări îmi vine să-i răspund mai întâi cu un zâmbet. Mulțumesc pentru asta. Ești o vrăjitoare de întrebări, că eu sunt sigură că și la ele e pe specializări, catedre, secții. Da, amestec mult timpurile și mă întorc mereu în alte vremuri, nici eu nu știu care or fi alea, că îmi plac și confortul și libertatea mileniului trei, și parfumul lui Belle Epoque, și internetul dar și Renașterea. În mintea mea ele coexistă, ca în realitatea modificată a vreunei distopii sau utopii. Mă simt liberă să circul între ele cu un lift al timpului care se oprește unde vreau eu, ca într-o povestire a lui Asimov, tare mi-a placut și întristat deopotrivă liftul acela. Și da, fiind vorba de o lume imaginară, are partea ei de fragilitate. Un univers interior atemporal, pentru că așa cred că și stau lucrurile la noi, am întâmplări de acum mulți ani mai vii decât un ieri oarecare, săptămâni care trec în două zile, duminici care durează cât o vacanță de vară, nemaivorbind că mă trezesc trăind mai mereu în câte un mâine.

L.N.:…şi plecând oarecum de la întrebarea anterioară, un alt element care apare destul de frecvent, din câte am observat eu, este ceasul. Motivul timpului. Ceasurile din picturile tale au rolul de a tine timpul în loc sau de a-l face să curgă?
I.Ş.: – Ceasurile pe care le tot pictez eu nu au ace, ticăit, resorturi, ele nu măsoară nimic. Sunt ceasurile fără timp. O singură dată am pictat o pendulă cu toate elementele, dar am trișat și-am făcut-o curbată, și să fi vrut să măsoare ceva, n-ar fi putut. 🙂 De altfel, printre proiectele din capul meu dezordonat se numără și unul al ceasurilor reale, cu mecanism, pictate care nu au ore, așa că le poți pune în atelierul personal sau budoar sau lânga fotoliul unde te așezi să citești, adică este destinat spațiilor unde se derulează activități care nu au nevoie de măsurarea elvețiană a timpului dedicat lor; e doar un timp de trăit bucuria. Și desigur vine dintr-un năduf personal, eu fiind un administrator foarte prost al timpului, sunt un dezastru la organizări, programări, orare, amân orice până “săptămâna următoare”.

L.N.:Cum se nasc subiectele tablourilor tale?
I.Ş.: – Așa văd lumea, în tablouri vii. Mereu mi se pare că văd un nor lângă umărul unui om, un torace transparent prin care plutesc sentimente ca niște peștișori colorați, oameni sită prin care curg tristeți ca ploile sau îndrăgostiți ascunși într-o poveste impermeabilă ca într-un cocon.

L.N.:Te-ai simţit vreodată surprinsă privind lucrări de-ale tale mai vechi? Dacă da, în ce fel?
I.Ş.: – Întâlnirile esențiale cu tablouri mai vechi îmi aduc mirări din ambele direcții. Uneori mă bucur că am reușit să merg (cred eu) și mai departe de ele, alteori îmi spun “na, că i-ai păcălit cu ideile astea, de unde ți-or fi venit, acum lumea crede că sunt ale tale, dar tu nu mai știi să mai faci vreodată unul la fel de fain.” Sunt mulți dragoni care dansează în mintea noastră, e multă foșgăială pe-acolo. Demonii mei personali sunt ca inspectorii de fisc, ca detectivii din filme, una-două te trezești cu o lampă aprinsă în ochi și cu recomandarea: “spune tot!” 🙂

L.N.:Dintre toate tablourile realizate de tine până în prezent ai vreunul preferat?
I.Ş.: – Aș putea spune că primul, Liebe, fetița care ține o libelulă mare cu ochi de copil legată cu un fir subțire de mătase, dar aș trișa. Pe Liebe o iubesc pentru că mi-a arătat calea, dar eu țin la toate, ca un Hagi Tudose. Am resurse regenerabile de iubire, seamănă cu turbinele alea eoliene de pe câmpurile Austriei.

L.N.:Ţi s-a întâmplat vreodată să te reîntâlneşti cu o lucrare de-a ta într-un loc sau într-un moment neaşteptat?
I.Ş.: – Cea mai simpatică întâmplare a fost virtuală, când m-am întâlnit cu mine pe Tripadvisor, la recenzia locului unde expun mereu cu drag, Bistro de l’Arte din Brașov. Lăudau mâncarea de aici, croissantele, selecția de vinuri și artistul care expunea în clipa aia. Peculiar, așa au spus și am murit și zâmbit de plăcere. 🙂
Altă întâlnire care poate fi numită neașteptată a fost cea cu afișul Festivalului de Dramaturgie Contemporană organizat de teatrul din Brașov, au avut curaj și mi-au ales un tablou să fie imaginea festivalului. Când l-am văzut pe cel mare cât o casă cu etaj care îmbrăca fațada teatrului am simțit emoția unei blind date.
A fost o întâlnire neașteptată, oricât am imaginat-o în zilele dinainte.

L.N.:Care este cea mai mare bucurie pe care ţi-o oferă picturile tale? Dar arta în general?
I.Ş.: – Bucuria pură este una petrecută într-un moment foarte modest ca expunere și anume clipa în care simți că “îți iese” tabloul. Nici cel mai strălucitor vernisaj nu îți aduce emoția din clipa în care ești doar tu și lucrarea terminată. Acum pare că m-am luat cam în serios și vorbesc ca un artist sadea. Nu, eu sunt doar o păpușăreasă, dar bucuria generată de un act de creație este universală, vorbește toate limbile pământului.
Despre ce aduce arta în viața mea, a noastră, am puține cuvinte. Arta e ca un cer. Și – personal  din cauza ei nu mai sunt singură niciodată.

L.N.: – Îţi mulţumesc mult de tot pentru că ai acceptat să răspunzi întrebărilor mele, îţi doresc mult succes în continuare şi sper din inimă să ne farmeci încă multă vreme de acum înainte cu creaţiile tale!
I.Ş.: – Eu mulțumesc. Sunt băgată până în gât în datorii morale către cei care îmi privesc tablourile. Port o recunoștință de 24 de karate creditorilor mei. 🙂
Și, desigur, și iubire; v-am spus de parcurile alea eoliene de pe câmpurile mele.

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s