Paul Aioanei: “Într-un fel am oprit timpul, sau l-am dat înapoi”

Jazz în surdină sau Rachmaninoff, lumină difuză și un spațiu intim. Un joben atârnat lângă un scaun, decoruri simple dar încărcate de povești. Artă în rafturi, camere vechi de 100 de ani și nu în ultimul rând Paul Aioanei, magicianul care traversează secole, printr-o singură declanșare de 12 secunde. În rândurile de mai jos, vreau să îl cunoașteți pe cel care nu doar că dă naștere unor deosebite imagini venite parcă din 1800, ci și pe cel care pe lângă o imagine inedită oferă experiența unei ședințe foto din vremurile lui “atunci”.

R.I: Prima dată când am aflat despre procedeul fotografic numit colodiu umed a fost la workshop-ul realizat de tine pe 15 septembrie, în cadrul festivalului Bucharest Photo Week. Fiind un procedeu vechi, vintage, nu este chiar la fel de cunoscut ca cel din urmă menționat. Povestește-ne te rog câte ceva despre acest procedeu și mai ales de ce crezi că a ”înviat” după aproape 150 de ani, în mijlocul erei tehnologice.

P.A: El a înviat mai demult, nu acum. A înviat acum probabil în București, sau în România. Există de vreo 6-7 ani într-un atelier din București, este mai nou în România, dar în afară se practică încă de multă vreme. A fost o perioadă în care nu s-a mai folosit, dar deja de zeci de ani se practică din nou. La noi, cum ziceam, cred că se face de 6-7 ani, doar într-un singur atelier din București. Acum sunt și eu care fac asta, sunt încă două persoane care știu că din când în când mai ung câte o placă cu colodiu și o expun. Probabil e pasiunea pentru fotografia pură, mă gândesc, poate sunt unii și un pic dezamăgiți de digital, sau poate pur și simplu vor să aibă o implicare mai mare în fotografiile pe care le fac, pentru că pentru a realiza o fotografie în colodiu umed ai nevoie de 10-15 minute pentru o singură imagine, spre deosebire de camerele digitale cu care poți să faci în rafală zeci de fotografii într-o secundă, două. Cred că este și pasiunea, și cum am spus, rezultatul este unic, fotografiile arată într-un mod clar diferit, și poate este și nostalgie pentru niște perioade pe care nu le-am trăit și vrem să le gustăm un pic.

R.I: Ce presupune procedeul, pentru cei care nu au văzut niciodată? Din ce m-am documentat și am aflat și de la workshop-ul tău, e vorba de expunere pe sticlă sau pe placă de metal.

P.A.: Da. Sticla transparentă de obicei de 3mm grosime sau aluminiul la 0.2mm ia locul filmului fotografic. Efectiv este mediul pe care substanțele fotosensibile stau. Este vorba de o sticlă simplă, de o transparență cât mai mare, pe care se aplică un strat de colodiu, se toarnă efectiv din sticluțe un pic în mijloc și se plimbă pe toată suprafața, după care se scurge într-un colț al plăcii sau al sticlei. Următorul pas ar fi ca placa fotosensibila să fie introdusă într-o soluție de azotat de argint, cu o concentrație de 9%, restul fiind amestec cu apă distilată. În legătură cu asta, toate rețetele pe care le folosesc sunt cele originale, nu s-au făcut modificări, nimeni nu a încercat să le îmbunătățească tehnic. Apoi această placă rămâne cam 3-4 minute într-o tavă sau un suport în care se află acest azotat de argint, timp în care devine o placă fotosensibilă datorită reacțiilor ce au loc la nivelul nitratului de argint cu bromura și iodura, în cazul meu de potasiu, din colodiu. După acele 3-4 minute, placa este efectiv un film fotografic, și urmează să fie introdusă într-o casetă specială, un șasiu port-film, care o ține departe de lumină pe perioada expunerii în camera cu burduf (camera fotografică). După aceea se face expunerea, în principiu între 3 și 10 secunde, apoi placa este scoasă cu tot cu șasiu din cameră, dusă la adăpost la lumină roșie, și tratată cu un revelator pe bază de sulfat feros, acid acetic, alcool etilic pur și apă distilată. În momentul acela, efectiv imaginea apare pe sticlă, dar inversată. Culorile sunt inversate, arătând ca un negativ. Se clătește cu apă pentru a se opri efectul revelatorului, după care poate fi expusă la lumină pentru a fi spălată cu fixatorul. Acesta inversează din nou tonurile, spală argintul neexpus, și fixează efectiv imaginea pentru a împiedica expunerea în continuare a plăcii, a fotografiei. În acel moment, ai o fotografie oarecum terminată. Mai trebuie uscată, lăcuită și este gata.

R.I.:  Și cât durează în timp, imaginea imprimată pe sticlă sau pe metal până se șterge, se deteriorează? Poate dura zeci de ani?

P.A.: Sute de ani, cel mai probabil. Pentru că încă sunt, și sunt în stare foarte bună, fotografii realizate în primii ani de colodiu umed, adică există și azi ambrotipii sau ferotipii făcute în 1854-1855, și arată relativ ok, ceea ce înseamnă că nu au fost afectate foarte mult. Atâta timp cât au fost ținute într-un mediu destul de sigilat, ferit de umiditate și de un exces de lumină, pot rezista sute de ani.

R.I.: Știu că ne-ai spus în cadrul workshop-ului că nu faci asta de mult timp, mai exact de un an de zile. Cât de greu ți-a fost să ajungi la calitatea pe care o ai în momentul ăsta, pentru că imaginile tale, în comparație cu cele vechi, sunt într-adevăr foarte aproape de perioada aia. Cât ți-a luat să înțelegi procedeul și cât de complicat este să exersezi pentru a ajunge la momentul ăsta?

P.A.: Complicat să exersezi nu este pentru că eu fac continuu. Într-un an de zile am reușit să fac peste 300 de plăci, ceea ce este destul de mult dacă stai să te gândești la ce implică acest procedeu fotografic și am făcut-o fără să am un scop anume, fără să îmi propun să ajung într-un punct sau ca într-un an de zile să ajung la un număr de plăci, sau la un anumit nivel calitativ. Pur și simplu, am făcut fotografii când nu aveam persoane care să stea la fotografiat, la obiecte, la camere, exersam. Exersam și testam diferite soluții, diferiți timpi de expunere, încercam să îmi dau seama de ce îmi apar diferite linii, puncte pe plăci, cum pot să le îndepărtez și încet, în timp, a venit de la sine ca plăcile să arate un pic mai bine, mai curate, și zic eu că rezultatul se vede un pic comparativ cu primele plăci pe care le-am creat acum un an de zile.

R.I.: Există informație suficientă în online, sau în cărțile mai vechi? Ți-a folosit și asta?

P.A.: Da. Am găsit forumuri. În România, nu găsești aproape nimic, doar așa câteva informații generale despre procedeul fotografic colodiu umed, dar pe internet, în mediul liber online se găsesc fotografii de la 1851, 1854. Ele sunt scanate și se găsesc în diferite muzee din lume. În afară sunt foarte mulți fotografi care fac asta de zeci de ani și sunt dispuși să te ajute cu un sfat, cu răspunsuri la întrebări. Am avut fotografi de renume care pur și simplu mi-au răspuns aproape imediat la întrebările mele și cu detalii, nu mi-au dat un răspuns scurt-au făcut și follow-up cu mine și mi-au cerut să vadă rezultatele, ceva ce nu vezi oriunde, oricând. Deci informație există, trebuie doar să insiști. Eu și acum citesc și mă documentez, inclusiv azi am făcut asta; mă mai uit să văd poate mi-a scăpat ceva.

R.I.: Stilul acesta de fotografie, în stilul anilor 1850, îți oferă din punctul meu de vedere o altă perspectivă față de digital. Ai încercat vreodată, sau te-ai gândit să creezi un setup anume pentru un anumit tip de ședință foto sau ai vreun criteriu după care te hotărăști să te apropii pentru un close-up sau să faci un portret de la depărtare? Cum decurg ședințele foto?

P.A.: Nu îmi fac efectiv un plan de lucru, depinde cum simt chipul respectiv, cum îl văd pe sticlă. Pot să dau camera mai în spate sau mai în față – dacă eu consider că este o persoană foarte fotogenică, atunci probabil voi face un close-up foarte mare, sau pot face un portret întreg. Nu sunt anumite reguli pe care le urmăresc, pur și simplu încerc să mă și distrez în timp ce fac asta. Depinde și de mine dar și de model. Mă consult și cu modelul dacă are o anumită preferință-mai sunt persoane care au mai stat la fotografiat și știu care este partea cea mai bună, cum ar vrea să arate imaginile și până la urmă găsim câteva poziții interesante de fotografiat.

R.I.: Vorbeam mai devreme despre fotografia cu colodiu umed, pe sticlă și pe metal. Adică ambrotipie și ferotipie, dacă spun corect…

P.A.: Da, ferotipie este la general, se numește de fapt aluminotipie.

… Dacă ar fi să alegi, deși știu că le faci pe amândouă, care îți place mai mult ca rezultat, ca mod în care se vede la final? Sticla sau metalul? Și de ce?

P.A.: Întrebarea asta mi-am pus-o și eu de câteva ori pentru că am avut perioade când preferam sticla, apoi treceam pe metal, apoi nu îmi dădeam seama de ce am ignorat metalul, după care treceam înapoi la sticlă și lucram doar pe aceasta câteva luni de zile… Sunt două lucruri diferite. Probabil că la metal îmi place că efectul este aproape imediat. Și nu trebuie să fac mare lucru, doar dau cu lac placa și e gata, este pozitiv. Dar și sticla este interesantă, pentru că este un negativ pe care dacă îl pui în fața unui material negru, arată ca un pozitiv, arată relativ similar cu ferotipia. Cu toate astea, nu doar culoarea neagră le apropie, adică aș putea să pun negru în spatele unei ambrotipii și nu va arăta niciodată ca o ferotipie. E vorba iar și de materialul pe care este aplicată emulsia. Dar acum, momentan, uitându-mă la câte am făcut și la denumirea studioului (Studio Foto Ambrotipescu), probabil că pe sticlă îmi place mai mult. Dar din când în când mă întorc la aluminiu și mă bucur că fac asta.

R.I.: Aș vrea să știu dacă ai o imagine preferată din timpurile vechi. Mă refer făcute de oamenii de atunci. Dacă ai o imagine favorită la care te întorci cu drag.

P.A.: În principiu dagherotipiile îmi atrag foarte repede privirea. De multe ori când am timp și am chef să caut ceva pur și simplu caut dagherotipii online. Există o dagherotipie care mi-a plăcut foarte mult, cu Nicolae Bălcescu, făcută în Franța. Și de asemenea îmi plac foarte mult fotografiile lui Carol Popp Szathmari. El făcea exact ce fac eu, făcea ambrotipii. Și pe vremea aia, fotografii nu dădeau sticla clientului, doar printul pe care îl făceau după sticlă. Și sunt foarte multe fotografii, ca să dau exemple clare, cu panorame sau clădiri din București, din anii 1860-1870.

R.I.: Atât fotografia pe film cât și cea realizată prin intermediul colodiului umed, sunt porți spre trecut într-ale artei fotografice. Ce te-a făcut să te îndrepți către cea din urmă menționată și nu spre film?

P.A.: Film fac și acum. Am făcut film și în trecut-când eram puștan, ai mei m-au dat la Cercul de artă fotografică, în Bacău. Aș vrea să mai fac din când în când, efectiv să îl developez, pentru că altfel am câteva zeci de filme pe care le-am făcut și nu le-am developat. Însă, ca răspuns la întrebare, altfel se văd fotografiile pe sticlă și pe metal decât pe film. Este o diferență care pentru mine contează, și cumva care “face diferența”. Iar genul ăsta de fotografie pe sticlă, sau pe metal, nu o pot face să arate ca cea pe film. Și nici invers.

…din ce punct de vedere?

P.A.: Din multe puncte de vedere – al texturilor, al coloritului, al nuanțelor.

R.I.: Ce crezi că face acest procedeu să fie atât de special, exceptând vechimea? Ce trezește în oameni?

P.A.: Din ce am văzut eu până acum, pot să zic că este curiozitatea, și faptul că cei care până acum au trecut prin fața obiectivelor mele nu au mai văzut așa ceva niciodată. Toată lumea a făcut fotografii, chiar și pe film, digital nu mai spun, dar aproape nimeni din oamenii care au trecut pe la mine nu mai făcuse asta. Și mulți erau oarecum sceptici – cum faci tu fotografie fără tehnică, doar cu o cameră, un obiectiv și niște chimicale? Am avut spre surprinderea și plăcuta surpriză a mea, doar reacții bune până acum. Nu a fost nimeni dezamăgit de rezultat, nici de ce a ieșit, nici efectiv de experiența prin care a trecut. E un lucru pe care nu-l faci zilnic. Dar am mai spus asta, că la origini, în anii 1850, când oamenii veneau la fotograf, mulți din ei erau fotografiați pentru prima dată în viață și probabil și singura. Cred că la fel s-au simțit și oamenii care au venit la mine în studio, clar fiind prima dată pentru mulți când s-au fotografiat cu un stil fotografic din anii 1850. Nu este același sentiment pe care l-au avut oamenii de atunci, dar este ceva nou. Și este ceva care combate complet regulile tehnice după care ne uităm acum – să ne simplificăm cât mai mult lucrurile. Eu mi-am complicat cât mai mult lucrurile într-un mod foarte plăcut și asta aparent dă rezultate frumoase. Într-un fel am oprit timpul, sau l-am dat înapoi, ca să zic așa.

R.I.:  Dacă ai putea să te întorci în timp, în ce an ți-ai dori să pășești și în ce țară sau oraș? Care sunt locurile “de atunci” pe care ți-ai dori să le vizitezi și/sau să le fotografiezi?

P.A.: L-am admirat foarte mult pe Szathmari și probabil că mi-ar fi plăcut, și chiar m-am gândit de câteva ori, cum ar fi fost să mă întorc în timp și să trăiesc perioada aia. Să fiu un fotograf în București, în anii 1850-1870, înainte de 1900 cel puțin. Probabil că aș fi vizitat și alte orașe din țară, exact cum a făcut și Szathmari.

… deci Bucureștiul este cel care te inspiră …

P.A.: Bucureștiul este o parte foarte importantă pentru locul în care mă aflu acum. Este un oraș care m-a atras, dar m-a atras în special Bucureștiul vechi, mai mult decât cel de acum, dar și cel de acum e ok.

R.I.: Care sunt primele trei cuvinte care îți vin în minte atunci când te gândești la fotografia realizată prin colodiu umed?

P.A.: Păi primul cuvânt ar fi sculptor, pentru că tipul care a inventat colodiul umed a fost sculptor, al doilea este sticlă, pentru că este mediul cel mai vizibil cu care lucrez, și al treilea cuvânt – negru, pentru că lucrez cu multe materiale de culoare închisă. Deci, sculptor, sticlă și negru. Ceva de genul. 🙂

R.I.: Crezi că ne-am pierdut respectful pentru imagine și dacă da, când am renunțat să mai facem artă din fotografie?

P.A.: Nu știu dacă am renunțat să mai facem artă, sunt mulți fotografi care fac imagini minunate cu telefonul, există premii, concursuri, și unele arată extraordinar, inclusiv pe digital, cu camera digitală sau pe film. Noi ne-am schimbat și automat am schimbat și fotografia odată cu noi. Nu cred că am fi mers în continuare să folosim același stil fotografic. Am mers de mână noi și fotografia, pe un pas cred eu, natural.

R.I.: La ce crezi că se așteaptă oamenii când vin la tine în studio?

P.A.: Probabil nu la ceea ce mă aștept eu. Cu siguranță. Se așteaptă să găsească probabil un studio un pic mai mare, un pic mai modernist. Multă lume mi-a zis și că arată un pic ca un muzeu. Nu m-am gândit să îl fac să arate ca un muzeu, dar m-am gândit să îl fac să arate ca cele din acea perioadă. Am urmărit foarte multe fotografii din acea vreme și am înțeles cam cum aș vrea să arate studioul. Primul impact este cel vizual – este o încăpere relativ mică, arată diferit, e altceva. Nu știu cum sunt alte studiouri fotografice dar nu am mai întâlnit așa ceva nicăieri. Mulți habar nu au ce o să se întâmple, foarte multă lume nu înțelege tehnica din aceste camere, și de multe ori când o deschideam și le arătam că înăuntru nu este nimic, decât o cutie neagră, se uitau și din față și din spate, să înțeleagă: “Cum, e o cutie neagră și un obiectiv, cu două-trei sticle în față?”. Da, asta este. Este un pas în urmă foarte, foarte mare și într-un timp foarte, foarte scurt. Nu îi poți pregăti, și nici nu aș vrea.

R.I: La ce te aștepți tu atunci când ai pe cineva de fotografiat și mai ales, la ce te aștepți tu de la o imagine?

P.A.: Când am pe cineva la fotografiat mă aștept să pună întrebări. De multe ori uit să explic oamenilor care vin la fotografiat absolut tot. Mie îmi place să vorbesc mult despre acest procedeu fotografic, dar uneori uit și îmi pare rău că nu am făcut-o. Mă aștept și să aibă încredere în mine, că va ieși o fotografie ok. Au venit oameni oarecum reticenți, care nu erau hotărâți dacă să stea la fotografiat sau nu, am reușit să îi conving să stea, și nu au regretat, le-a plăcut. Iar la ce mă aștept eu de la o fotografie – în primul rând să fie ok din punct de vedere tehnic, pentru că încerc să devin un fotograf foarte bun, tehnic, și bineînțeles și artistic. M-aș concentra un pic mai mult și pe partea artistică, fiindcă ultima dată m-am concentrat mult pe partea tehnică, am încercat să o cunosc și să o stăpânesc foarte bine. De acum încolo voi putea să mă concentrez un pic mai mult și pe partea artistică și voi încerca să fac ceva un pic mai drăguț și din punct de vedere artistic nu doar tehnic și vizual.

R.I.: Care sunt fotografii care te inspiră din România și/sau din afară?

P.A.: M-au inspirat foarte mult Mark Osterman, Alex Timmermans, Quinn Jacobson. Eu chiar m-am împrietenit cu ei în mediul online și i-am “plictisit” la un moment dat cu întrebări – nu cred că i-am plictisit efectiv, pentru că oamenii mi-au răspuns chiar la tot. Am cărți cu ei, și am încercat să le urmăresc tehnica. Alex Timmermans este un fotograf foarte artistic, el stă zile sau săptămâni să creeze o fotografie. Are un scenariu în spate, are oameni, este ca un regizor. Fotografiile lui sunt ca niște mici filme.

R.I.: Ți-ai dori să “muti” cadrele și în afara studioului tău? Și dacă da, ce fel de istorie ți-ar plăcea să surprinzi mai mult, cea de pe chipurile oamenilor sau cea a clădirilor și a orașelor?

P.A.: Nu, îmi plac ambele tipuri. Îmi place să fac portrete foarte mult și mi-ar plăcea să fac și fotografie arhitecturală. Am ieșit o singură dată până jos cu camera, efectiv am încărcat placa fotosensibila, am coborât repede, m-am dus pe trotuar, am făcut o expunere, am urcat, nu mi-a plăcut pentru că era subexpusa, am mai coborât o dată și am făcut de vreo trei ori până m-am lămurit că e altceva afară, în lumina naturală. Până la urmă m-am convins, era vorba de o secundă de expunere, nu de 3-4 cum făceam eu la portrete. Bine, mă așteptam să fie mai mică expunerea, dar nu chiar atât de multă lumină afară. Problema este că am nevoie să car cu mine o cameră mobilă cu care să lucrez la întuneric, ca o valiză pe care să o deschid, care să aibă un fel de schelet metalic peste care să pot pune o pânză neagră, în interior niște lumini roșii, tăvițele cu soluții și toate astea puse pe o masă. Am tot ce îmi trebuie, mai trebuie doar să ies și voi ieși cred că în Octombrie, dacă e vreme bună.

R.I.: Ce alte hobby-uri mai ai în afară de imagine?

P.A.: Nu prea mai am hobby-uri pentru că m-am concentrat efectiv pe asta – fotografie, istoria fotografiei, Bucureștii vechi. Mai am câteva proiecte pe Facebook, pe care le administrez și din când în când îmi fac timp să postez și acolo, dar toate se învârt în jurul fotografiei vechi. Este una din pagini care se cheamă Carol Popp de Szathmari, o alta Bucureștii vechi (Foto și istorie) și pagina studioului, Studio foto Ambrotipescu. Obișnuiesc însă să mai ies din când în când la Darts, am și jucat câțiva ani Darts profesionist, dar am cam renunțat la asta în favoarea studioului.

R.I.:  Ce le poți spune celor care nu înțeleg de ce alegi vechiul într-o era a noului? De ce te-ai întors în timp?

P.A.: Asta e o întrebare grea 🙂 Nu știu, cum ți-am zis și mai devreme, mi-ar fi plăcut să lucrez ca fotograf în București în 1800, și probabil fiindcă nu pot să fac asta, aduc anii 1800 la mine în studio. Arătau altfel clădirile, oamenii, erau lucrurile mai simple, mai plăcute, iar ca fotograf cred că era o perioadă optimă să fii în acea vreme și în acel oraș, în micul Paris. Cum a fost și Carol Popp Szathmari, care a fost fotograful casei regale o bună perioadă din activitatea sa. Cred că asta e – nu mă pot întoarce eu în timp, așa că încerc să aduc acei ani în prezent. Nu sunt însă atât de nebun să mă consider în perioada aia, să mă retrag, să îmi pun jobenul pe cap și să beau ceai aici, dar lucrurile pe care vreau să le fac sunt cele din acea perioadă. Și le fac cu telefonul mobil în buzunar, și cu tehnologia din jur. Iar dacă am lumină bună afară, îmi ridic jaluzelele și pot face fotografie exact cum se făcea la 1850, fără curent electric, pentru că în acea perioadă studiourile nu erau iluminate electric, aveau toate skylight, geamurile acelea în tavan. Și am făcut și eu asta, și e altceva. E un sentiment aparte să vezi că poți face fotografie în 2017 fără curent electric.

R.I.: Este fotografia o teleportare în timp pentru tine?

P.A.: Este, pentru că dacă te uiți la o imagine, mai ales dacă este din alte vremuri, de multe ori simți ca e un simpu geam între tine și acele persoane. E ca și cum te-ai uita pe fereastră în casele oamenilor. Mai ales dacă te uiți la dagherotipii, care au acea claritate incredibilă, sau la ambrotipii-te gândești ca acea placă a stat efectiv în aceeași cameră cu personajul din fotografie. Nu sunt copii, sunt exact plăcile folosite în camera fotografică pentru a face acea fotografie. Are un farmec aparte sa știi că plăcuța aia “s-a uitat” la oamenii din acea fotografie, iar tu te uiți acum la ei prin plăcuța aia. Ca și cum aș merge pe stradă, și aș vedea aceeași clădire, același loc, dar cu 100 de ani în urmă.

R.I.: Unde te putem găsi?

P.A: În mediul online pe binecunoscuta platformă de socializare Facebook, pe Instagram cu studio_foto_ambrotipescu. Urmează un site, vreau foarte mult să fac un site și să mă concentrez să fie acela cartea mea de vizită virtuală, iar fizic, la studioul Ambrotipescu, care se află pe bulevardul Magheru, nr.2-4, et.5, ap.47, într-un bloc destul de cunoscut bucureștenilor, bloc Scala. Am vrut foarte mult ca spațiul să fie relativ aproape de centru, nu am sperat să găsesc chiar atât de aproape și chiar pe Magheru.

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s