Sămânţa – de Liliana Negoi

Nu era prima seară când părintele Teodosie rămânea până târziu în biserica mică a satului, mai spunând o rugăciune, mai punând ordine în sfintele lucruri. Lumea se învăţase cu el aşa. Când venise la ei, cu mulţi ani în urmă, luând locul preotului dinaintea lui, oamenii fuseseră uimiţi să afle de la femeile care făceau cu rândul să îl ajute la curăţenie că, spre deosebire de cel răposat, acesta avea grijă de bisericuţa veche mai ceva ca o mamă de pruncul ei şi nu se sfia să îşi suflece mânecile sau să îşi lege şorţ peste straiul preoţesc ca să vadă de treburi. Iar când era nevoie să ajungă în vreun cotlon al satului ca să ajute vreo babă nevolnică sau vreun oropsit al sorţii, nici zăpezile cele mari ca aia din al treilea an după venirea lui şi nici vânturile sau ploile sau arşiţa nu îl puteau împiedica să îşi facă datoria. Muierile povesteau în primii ani cu mare mirare cum stătea şi citea rugăciunile singur în biserică până mult după lăsarea întunericului, pomenind vii şi morţi după toate riturile cuvenite şi frământându-şi mintea cum să facă să îşi ajute „oiţele” din parohie.

Timpul trecând, lumii nu i se mai părea acum ceva de mirare faptul că, la lumina lumânărilor, aproape noapte de noapte, bătrânul preot, peste care vremea cernuse peste şaizeci de ani în acelaşi loc, încă mai citea aceleaşi rugăciuni ale căror cuvinte, departe de a se fi tocit, păreau tot mai vii în gura lui, ori că dimineaţa răsăritul soarelui îl găsea treaz şi voios, gata oricând să spună o vorbă bună sau să surâdă paşnic celor pe care îi întâlnea. Şi nu trecea zi fără ca sătenii să mulţumească barem o dată cerului că le trimisese asemenea minune de paroh, căinându-l însă pentru văduvia timpurie întrucât, aşa cum ştiau cu toţi, coana preoteasă murise de tânără, înainte încă de a ajunge la ei în sat, lăsându-l singur şi fără urmaşi. Poate de aceea, când mai avea de botezat câte un prunc, părintele Teodosie avea mereu lacrimi în ochi, deşi nu înceta să zâmbească întreagă slujbă de creştinare a puiului de om.

Şi tot aşa nu trecea zi în care, văzându-l din ce în ce mai gârbovit, ţăranii se nu se gândească cu mare nelinişte la clipa când bătrânul preot avea să treacă la cele veşnice. Simţea şi el fiorii care îi mai încercau pe oameni, şi, deşi se străduia să n-o arate ca să nu îi întristeze, povara anilor adunaţi începuse să atârne tot mai grea. Nu îi era teamă de moarte – ştia prea bine că ăsta era firul lucrurilor, şi era împăcat cu toate, mai puţin cu gândul la cel care trebuia să îi rămână în loc. Şi-ar fi dorit să îi fie trimis mai degrabă un urmaş pentru a-l deprinde cu rostul treburilor prin parohie şi a-l „sădi” în sufletul oamenilor. Deocamdată însă, nu primise niciun semn în privinţa asta de la mai-marii lui, şi până avea să primească nu putea decât să se roage, ca de obicei, să aibă destulă putere până când i se va îngădui odihnă.

Seara asta, prin urmare, nu părea a fi cu nimic diferită de oricare altă seară. Când vocea babei Maria, mai mult şoptind, îl smulse pentru o clipă din rugăciuni spunându-i „Săru-mâna, părinte”, părintele ridică privirea, îi zâmbi blajin, răspunzându-i „Mergi cu Domnul” şi apoi îşi văzu mai departe de ale lui. Era târziu când preotul spuse ultimul „Amin”, mai făcând o mătanie şi mulţumind în glumă unui junghi că i-a amintit că încă are şale. Apoi stinse lumânările una câte una, închise uşa bisericii şi o luă spre casă care, din fericire, se afla aproape.

Mergând cu paşi mărunţi şi înceţi pe străduţa luminată doar ici şi colo, părintele Teodosie îşi adâncise din nou gândurile în rugăciuni, când capătul toiagului de care se ajuta lovi ceva. Aplecându-se ca să vadă ce anume era, preotul descoperi ceva ce părea a fi o cutie nu foarte mare, făcută dintr-un soi neobişnuit de lemn. Gândind că o fi pierdut-o vreunul din săteni, bătrânul voi să o ridice şi să o ia cu sine, plănuind să afle în zilele următoare a cui era lădiţa, dar se trezi opintindu-se. „Da’ ce-oi fi adăpostind, Doamne iartă-mă?!”, se minună el de greutatea neaşteptată a cutiei, în ciuda mărimii sale. „Hai, copăcel…ajută robului tău, Prea-Sfinte…” Gâfâind şi neavând pe nimeni prin apropiere care să îl ajute, sprijinindu-se doar în cuvinte şi în toiagul vechi, aşa cum o făcuse o viaţă întreagă, preotul reuşi în cele din urmă să ajungă acasă, unde lepădă cutia pe masa din bucătărie, al cărei lemn scârţâi deodată ca sub o apăsare uriaşă.

După ce aprinse lumina, cuprins de sfârşeală din cauza strădaniei, părintele Teodosie se lăsă şi pe sine să alunece pe scaunul de lângă masă, abia mai respirând şi privind cu un sâmbure de nedumerire în ochi cutia cu pricina.

Aceasta trona pe măsuţa mică, roasă de timp, iar lemnul din care era făcută, deşi nelăcuit în vreun fel, avea un luciu aparte, sidefiu, parcă înflorind în lumina lumânării de lângă el. Ca mărime, nu era mai mare decât cutia milei de la biserică, pe care oamenii din sat o închipuiseră din trunchiul unui stejar bătrân doborât de furtună. Ca greutate însă…Teodosie ştia că el nu se mai afla în puterile tinereţii, dar, în ciuda vârstei, încă era în stare să facă una sau alta. Cu toate astea, mica lădiţă îi pusese capac. Bolovani dacă ar fi fost în ea şi tot nu ar fi atârnat în felul acela. Şi chiar dacă lui i s-ar fi părut numai că e atât de grea, mărturie adevărului stătea felul în care lemnul mesei vechi pe care stătea acum se îndoise sub povara ei.

Biruit de curiozitate, după ce îşi mai trase niţel sufletul şi adună destul curaj, Teodosie se apropie încet de cutie, vrând s-o deschidă ca să afle ce taină ascunde. Capacul ei, nefiind ferecat în niciun fel, se lăsă înlăturat cu uşurinţă, însă, spre şi mai marea mirare a preotului, care, la atâta greutate, se aştepta să descopere cine ştie ce minuni înăuntru, pe fundul lădiţei se afla un singur lucru: o sămânţă lunguiaţă, întunecată la culoare, nesemănând cu nicio altă sămânţă cunoscută de preot, fie ea de buruiană, de fruct sau de legumă. În rest…nimic.

Uimit peste poate şi cu teamă în inima, bătrânul îşi făcu repede câteva cruci, neştiind ce să înţeleagă din asta. Ce mare comoară putea să fie sămânţa aia pentru a o pune de una singură într-o cutie, şi ce lemn va fi fost acela ca să atârne atât de greu? Sămânţa însă nu dispăru dinaintea crucilor lui, şi nici vreun alt lucru neobişnuit nu se petrecu, aşa că, murmurând într-una rugăciuni, mai ales spre iertarea păcatului curiozităţii sale nemăsurate, bătrânul întinse o mână tremurând ca să ia sămânţa, vrând s-o cerceteze mai îndeaproape. Se dovedi însă că sămânţa era cea cântărind atât de mult şi nu cutia, întrucât abia ajutându-se şi cu cea de-a doua mână reuşi părintele să scoată sămânţa din lădiţă şi să o pună direct pe masă, care pârâi din nou din toate încheieturile. Odată uşurată de cuprinsul ei, lădiţa păru să se schimbe la culoare, pierzându-şi sclipirile şi părând acum doar o cutie de lemn alb de arţar, iar preotul fu în stare să o ridice de pe masă cu o singură mână, fapt ce îi făcu inima cât un purice.

Privirea i se îndreptă asupra seminţei, încercând să îşi dea seama ce ar trebui să facă mai departe. Şi-atunci, un gând apărut de nicăieri îi lumină în minte: „rostul dintâi al oricărei seminţe este să rodească, la adăpostul pântecului pământului”. Era atât de clar încât Teodosie nu putea înţelege cum de îi luase atâta timp ca să îşi dea seama. Desigur, sămânţa aceea tânjea după căldura pământului, şi cum altfel să ştie ce soi de sămânţă e dacă nu o lăsa să rodească?!

Cuprins deodată de nerăbdare, preotul se repezi afară aşa, în puterea nopţii, săpă o groapă mică în grădina din faţa casei, apoi îşi adună din nou puterile şi cără cu chiu cu vai sămânţa până acolo. O acoperi cu ţărână, turnă apă peste locul cu pricina, şi, obosit peste măsură de toate câte făcuse, se aşeză chiar acolo, cu gând să se odihnească puţin. Curând însă începu să picotească, şi se întinse lângă sămânţa de-abia sădită, lăsându-se în voia somnului.

Când mijiră zorii, părintele sări ca ars sub lumina lor, ruşinându-se deodată când se gândi că poate l-o fi văzut vreunul din săteni acolo, pe pământul gol, întins aiurea. Se linişti însă tot el degrabă, când îşi dădu seama că, oricare dintre ţărani l-ar fi văzut, cu siguranţă că primul lor gând ar fi fost să îl creadă bolnav şi să intre ca să îl ajute. Întrucât însă nu îl trezise nimeni din somn, era limpede că nu îl văzuse nimeni. Aşa că Teodosie se ridică de pe pământ şi se duse să se spele ca apoi să îşi vadă de treburile zilei, ca de obicei.

Ieşind din casă spre a merge la biserica, preotul se opri o clipă lângă locul unde plantase sămânţa, părându-i-se că vede un abur uşor înverzind ţărâna răscolită, şi întâi îşi zise că are păreri. Mai apoi însă, amintindu-şi toate cele din ajun, se smeri brusc şi îşi zise „Cum vrei Tu, Doamne. Facă-se voia Ta! Că mare Ţi-e grădina din care ai binevoit a-mi scoate în cale sămânţa ceea, şi dac-ai voit-o rodită, cu voia Ta va creşte, ci nu cu voia necredinciosului de mine!” Îşi făcu iar o cruce, zâmbi luminos către locul unde se afla acum sămânţa aceea ciudată, şi apoi îşi văzu de drum.

Tot restul zilei, părintele uită de musafirul neobişnuit din grădina lui, fiind prins ba cu slujba, ba cu alte drumuri prin sat. Spre seară însă, aducându-şi aminte de acesta, nu mai zăbovi ca de obicei până târziu în biserică, ci porni spre casă mai devreme, pentru a vedea cum îi merge seminţei.

Ajungând în grădină, Teodosie putu vedea cum palidul abur de cu dimineaţă se transformase acum într-un soi de muşchi care acoperea un loc cam cât un capac de butoi. Cu sfială, preotul îl atinse uşor, ca o mângâiere, iar muşchiul păru să freamăte sub atingerea lui. Convins că mărunta verdeaţă era legată de sămânţa ascunsă sub ea, bătrânul mai turnă o cană cu apă pe locul acela, întrebându-se în sinea lui dacă asta era tot ce avea să iasă din ea.

Timp de alte două zile după aceasta, muşchiul crescu şi deveni tot mai verde, iar locul de sub el păru a se umfla puţin, cam ca un muşuroi de cârtiţă. Tot mai zâmbitor, parcă aşteptând să i se nască un prunc, preotul veghe locul acela, îngrijindu-l şi nelăsând nimic să se atingă de el.

În a treia zi, sămânţa, departe de a-şi dezminţi ciudăţenia sau de a fi stearpă, lăsă să iasă din mjlocul muşuroiului un vârf de un verde crud, spre marea bucurie a bătrânului, care nu se mai sătura privindu-l. Ba chiar, în noaptea aia adormi din nou în grădină, lângă proaspăt răsăritul colţ, şi nu fu ultima noapte în care preotul văzu ridicarea şi coborârea lunii alături de acesta.

Una câte una, zilele lungi de vară se scurseră peste micul lujer care deveni cu repeziciune un lăstărel de pom înălţându-se şi întărindu-se din ce în ce mai mult. După o vreme, Teodosie primi ştire că încă nu avea să îi fie trimis un înlocuitor, dar era pentru prima dată în mulţi ani când vestea asta nici nu îl supără, nici nu îl îngrijoră. Era prea ocupat acum, pe lângă toate cele câte le făcea de obicei, să îngrijească de pomişorul care creştea ca în poveşti, într-o zi cât altul în zece.

La începutul toamnei, copăcelul arăta deja cam cât un vişin de cinci ani. În jurul trunchiului, pe pământ, stratul acela de muşchi se mai întinsese niţel dar rămăsese la fel de verde şi de gros, ca o pătură apărându-i sălaşul rădăcinii. Seară de seară, fie senin fie ploaie, Teodosie stătea de vorba cu Dumnezeu lângă pom părându-i-se că Dumnezeu îi răspunde şi simţindu-şi sufletul împăcat.

– Uite, Doamne, vine frigul.

– Păi vine, Teodosie, că asta-i ordinea lucrurilor.

– Da, Doamne, dar eu nu ştiu ce să fac ca să am grijă de copacul tău mai bine.

– Lasă, Teodosie, că de el am Eu grijă. Tu vezi-ţi de oile tale în primul rând.

– Îmi văd, îmi văd, Prea-Înalte, dar când eu n-oi mai fi…

– Nu-ţi face tu griji de-astea. Am Eu grijă de crinii şi vrăbiile pământului şi n-o să am de oile tale?!

– Ba da, ba da…iartă necredinţei mele, Doamne…

În vreo două rânduri, preotul voise să strecoare printre vorbe două întrebări care îl rodeau cumplit, dar nu îndrăznise, de teamă ca păcatul curiozităţii să nu îi atârne prea greu mai apoi. Şi tot încercând el să îşi înfrâneze dorinţa de a afla ce soi de pom era ăla şi de ce îi fusese lui dat să găsească sămânţa, îşi învârtea mereu gândurile în jurul acestor nedumeriri, părându-i-se cumva că Dumnezeu îi zâmbeşte înţelegător, ca un părinte unui copil care se face că nu vede o bomboană deşi aceasta se află înaintea lui.

În cele din urmă, biruit de firea sa omenească, Teodosie deschise într-o seară gura şi cuvintele îi ieşiră aproape fără voia lui:

– Doamne, dar ce pom e acesta?

Dându-şi seama de-ndată ce spusese, bătrânul îşi acoperi gura cu mâinile şi strânse ochii, aproape cât să îi dea lacrimile, aşteptând parcă să fie trăsnit pentru ce zisese.

– Păi tu ce pom crezi că e, Teodosie? auzi el însă în minte glasul lui Dumnezeu, blând şi răbdător, aşa că lăsă uşor mâinile în jos şi, privind copăcelul lângă care stătea, îndrăzni să continue:

– Nu ştiu, Doamne…brad nu e, fag nu e, stejar nu…pom cu poame o fi, dar eu încă n-am văzut frunze ca ale lui, iar flori încă nu l-am văzut făcând.

– O să îl vezi la primăvară.

– L-oi vedea, dacă mi-i da zile, Doamne, dar după frunză nu pare a fi vreo poamă cunoscută mie.

– Ba e, Teodosie, doar că nu ţi-e cunoscută după cum crezi tu.

– Să fie vreo poamă din care am gustat cândva, în tinereţe, dar nu îmi aduc aminte?

– Nu carnea ta cunoaşte poama, Teodosie, ci cugetul tău, mai auzi bătrânul în gând, apoi se făcu linişte.

În clipa aceea, preotul simţi undeva, înăuntrul său, un fel de fulger al înţelegerii adevărului, dar nu îndrăzni să îi dea crezare, zicandu-şi deodată că nu se poate ceea ce visează el şi că o ia razna. Aşa că se ascunse sub un şir de rugăciuni pentru a-şi domoli bătăile inimii şi apoi se ridică să plece la culcare, făgăduind în sine să nu mai pună întrebări cât timp nu va fi pregătit să le afle răspunsurile.

Trecu şi toamna şi ninse prima dată într-una din ultimele zile ale lui noiembrie, o ninsoare cu fulgi mari şi pufoşi, ca în basme. Obişnuit de-acum cu destule, preotului nu i se mai păru ceva neobişnuit faptul că pătura de muşchi de la rădăcina pomului rămase verde, ori că zăpadă nu se aşezase pe ea deloc, şi deşi nu mai stătu tot atât de mult afară, în frig, lângă copacul ale cărui crengi de un alb-sidefiu rămăseseră la fel de încărcate cu frunze ca vara, continuă să vorbească în sinea lui cu Dumnezeu, ocolind însă cu încăpăţânare cele două întrebări. În adâncul sufletului însă, acestea continuau să îl roadă, şi sfâşiat între aflarea adevărului şi gândul că poate totul e doar o ispită drăcească părintele Teodosie deveni, cu timpul, tot mai tăcut şi mai abătut, afundându-se în rugăciuni.

Sătenii, văzându-l cum se împuţina pe zi ce trecea şi simţindu-i frământarea, puseră totul pe seama bătrâneţii şi a grijilor adunate, şi încercară toţi, cu multă gingăşie, să îl ajute cum puteau, dar preotul nu destăinui nimănui adevărata cauză a schimbării sale, parte de teamă să nu fie crezut nebun, parte pentru că, în inima lui, se temea să aştearnă pe umerii mirenilor o povară precum aceea pe care inima lui, în ciuda cugetului, o simţea adevărată.

Când, în Ajunul Crăciunului, după săptămâni de post şi rugăciune, Teodosie se pomeni deodată cu întregul sat la uşa căsuţei lui, cântându-i colinde şi aducându-i care mai de care daruri şi bucate, încercând să îl înveselească, pe preot îl podidi deodată plânsul, nefiind în stare să murmure printre lacrimi decât „Ce să fac, oiţe dragi, ce să fac, sunt aşa de slab…” Şi-atunci, răspunsul veni blând prin glasul unuia dintre ţărani, care, aşezându-i pe umeri un cojoc de blană de oaie, îi spuse:

– Nu-ţi face griji, cuvioşia ta. Ce-i sădit de domnia ta e bun sădit, precum dragostea şi credinţa pe care le-ai semănat la noi în sat. Nouă ne eşti tot timpul în suflet, aşa că nu te mai întreba „ce să faci”. Fii, şi atât. Cât o mai îngădui Cel de Sus.

Parcă luându-i-se deodată o piatră de pe inimă, ochii bătrânului se luminară, apoi şopti „Mulţumesc, mulţumesc suflete dragi…mulţumesc, Doamne!” Nimeni nu-şi dădu seama că privirea lui se îndreptase uşor către copac, ale cărui frunze fremătau uşor. Nimeni nu înţelese greutatea dată la o parte. Dar nici nu trebuia. În seara aceea tot satul se bucură laolaltă, dimpreună cu părintele Teodosie, care, după plecarea ţăranilor, rămase afară, lângă copac, îmbrăcat cu cojocul de oaie primit mai devreme în dar.

– Acum ştii, Teodosie? auzi în mintea lui din nou glasul binecunoscut.

– Da, Doamne, acum ştiu.

– Ştii şi de ce?

– Nu, Doamne, dar nu contează.

– De ce nu contează, Teodosie? continuă glasul, şi bătrânului i se păru că simte umbra unui zâmbet în vorbele sale.

– Ce-i sădit e bun sădit, Doamne, răspunse el. Oamenii n-au nevoie să guste din nou din pomul cunoaşterii din grădina Ta. E de ajuns dragostea şi credinţa din inima lor. Dacă tu vei voi a-i pune la încercare, eu nu le voi fi şarpe. Un păstor are grijă de oile lui, le ţine la adăpost, nu le duce în bătaia vântului.

– Şi ce vrei să faci, Teodosie? auzi bătrânul din nou.

În clipa aceea, pe o creangă a pomului aflată în dreptul preotului înflori din senin o floare, cam tot atât de mare cât cea de măr, dar cu un parfum atât de dulce şi atât de puternic încât întreaga grădina se umplu deodată de el. Simţindu-l, bătrânul suspină adânc, îmbătat de acea mireasmă. În doar câteva clipe floarea se deschise, se ofili, iar în locul ei apăru apoi un fruct. Ochii preotului îl priviră mari şi rotunzi, mâna lui îşi aminti vremea copilăriei şi curiozitatea cărnii dar nu făcu nimic, iar pe buzele lui se aşternu un zâmbet liniştit şi, cu cugetul împăcat, Teodosie răspunse:

– Nimic, Doamne. Doar să fiu. Cât o să mai îngădui Tu.

***

Când părintele Teodosie nu veni la biserică în dimineaţa următoare, ţăranii merseră din nou la el acasă, găsindu-l căzut în grădină, lângă copac. Îngheţase cu un surâs îngeresc pe chip, iar sătenii îl înconjurară în linişte, şi într-un singur gând hotărâră să îl îngroape chiar acolo, în grădină, şi nu în cimitir, după canoane. Nimeni nu se gândi că nu e niciun preot care să ţină slujba. Câţiva dintre bărbaţi se apucară de săpat, în vreme ce restul oamenilor îl pregătiră de îngropăciune. Şi pentru că singurul loc unde pământul nu era îngheţat bocnă era la rădăcina pomului, acolo îl şi puseră, apoi spuseră cu toţi câteva rugăciuni, aprinseră lumânări şi i le puseră la căpătâi, şi o luară spre case. Nimeni nu plânse, nimeni nu jeli.

– Se zice că cine moare în săptămâna Crăciunului merge direct în rai, murmură o femeie, zgribulindu-se deodată.

– Aşa o fi, îi răspunse alta. Fie-i ţărână uşoară, că lui, Dumnezeu nu cred că o să aibă ce să îi ierte.

 

Textul de mai sus este textul câştigător al locului I la Concursul Peregrinări din Dublin, concurs în urma căruia a văzut lumina tiparului volumul “Pulberi în vânt şi alte povestiri”.

Advertisements

One thought on “Sămânţa – de Liliana Negoi

  1. Pingback: Cioara – proză scurtă | Din dragoste pentru artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s