Cioara – proză scurtă

– Naţia ta de cioară!

Micu lăsă să-i scape vorbele alea cu năduf, privind în sus, spre pasărea tuciurie, care îl privea când cu un ochi, când cu altul, de pe creanga aceea de prun. În clonţul ei sclipea micul giuvaier de alamă pe care i-l dăruise el nevesti-sii la cununie şi pe care aceasta, la ceas de mânie şi răzbunare, i-l azvârlise din curte în drum laolaltă cu restul bulendrelor. Degeaba încercase el să îşi convingă muierea că nimic din ce-i îndrugase cumnată-sa nu era adevarat. Cum-necum, Oara tot pe nebuna aia o crezuse, şi se răzbunase făcând cel mai rău lucru pe care, credea ea, i-l poate face o muiere bărbatului ei: îl dăduse afară din curte cu tot ce era al lui. Când îi aruncase verigheta în obraz, ca semn că nu-l mai recunoştea de bărbat, cioara, ca orice cioară, zărise din zbor strălucirea ştearsă a acesteia şi cu un zvâcnet de aripi se repezise să o prindă. Ba încă îl mai şi zgâriase cu gheara pe Micu pe faţă, o zgârietură nu adâncă, dar care ustura al dracului. Acum stătea acolo, în prun, parcă bătându-şi joc de bărbatul care, neştiindu-se vinovat la suflet cu nimic, se tot întreba abătut ale cui păcate şi oale sparte le plătea el de fapt.

Într-un final, Micu îşi adună boarfele încet, le legă la un fel într-o cârpă şi le luă pe spinare, gândindu-se încotro să o ia. Tată şi mamă nu mai avea de ani buni, fraţi şi surori nu avusese niciodată. De-asta, atunci când se cununase cu Oara, se bucurase că ea avea doi fraţi şi o soră, gândind că aceştia îi vor fi şi lui fraţi şi se va simţi mai puţin singur pe lume. Cu Zamfir şi Marcu se înţelesese într-adevăr mai bine decât dacă ar fi fost fraţii lui de sânge. Cu Pira însă…Avusese el un cui în inimă încă de când se luase cu Oara, că soră-sa îi tot făcea ochi dulci, iar el nu ştia cum s-o domolească şi s-o facă să îl lase în pace. În seara dinaintea nunţii, Pira îi aţinuse calea şi îi şoptise cu ochi arzând ca jăratecul că tot al ei va fi, chiar de-o fi să-şi vândă sufletul diavolului pentru asta. Se cam speriase Micu atunci, da-şi făcuse singur curaj, zicându-si că sunt doar vorbe de muiere tânără fără minte. Nu îi spusese nimic Oarei, nu voia s-o asmută împotriva neamurilor ei şi nici nu voia ca nunta lui să se facă astfel, deşi se temuse ca nu cumva Pira să facă vreo nefăcută tocmai la cununia lui. Dar cum fetişcana îşi văzuse de ale ei în ziua aia, bărbatul crezuse că poate s-o fi potolit.

Cu timpul însă, sângele pe jumătate ţigănesc care curgea năvalnic prin venele cumnată-sii îşi dovedise din plin focul – Pira, parcă pârjolită de dragoste, făcea ce făcea şi tot în casa soră-sii ajungea, ba s-o ajute vezi-Doamne la treabă, ba că îi era urât acasă, ba că nu mai ştiu ce bârfă auzise şi voia s-o împartă cu ea. Şi în tot acel timp privirea ei se aţintea asupra lui Micu, voind parcă să îi spună că „Pentru tine sunt eu acum aici, nu pentru sor-mea”. Iar Micu simţise cum i se strecoară în inimă încet o teamă rece. Teamă care, de altfel, se dovedise întemeiată, mai ales atunci când Pira începuse să vâre în sufletul soră-sii tot soiul de minciuni, care într-un final o făcuseră pe nevastă-sa să creadă că gândul lui Micu umbla într-adevar după soră-sa şi nu după ea, şi că acea căsătorie a lui cu ea era doar de formă. Atât de mult tocase Pira minţile Oarei încât, în cele din urmă, aceasta ajunsese să fie convinsă că totul era adevărat şi că ea însăşi descoperise minciuna, nu că fusese făcută să se gândească la asta.

Când Micu încercase să îi deschidă ochii şi să o convingă că nu e aşa, povestindu-i toate câte se întâmplaseră înainte de cununie şi după aceea, fusese prea târziu. Ba încă Oara îi strigase că el e cel care minte şi care încearcă să o întoarcă împotriva neamului ei. Şi uite-aşa ajunsese Micu acolo unde era acum, în mijlocul uliţei, cu câteva zdrenţe în spinare şi privind, cu un gust amar în gură, la nenorocita aia de cioară care îl însemnase, furându-i din zbor mica bijuterie.

În cele din urmă, nemaiavând de ales, bărbatul îşi întoarse ochii spre poteca şerpuind prăfuită printre casele mărunte şi începu să păşească încet în lungul ei, întrebându-se ce să facă. Cum îşi târa el aşa picioarele prin colbul drumului, în mintea lui răsări de neunde numele lui Trandafir, unchiul lui de-a doua după tată. Nu era mare lucru de capul lui din câte îşi amintea. Moşul îşi ducea bătrâneţile singur într-o cocioabă la marginea satului, dar Micu se gândi că tot mai bine era în cocioaba moşului decât pe marginea drumului, aşa că îşi îndreptă paşii către acela.

Aerul amiezii mirosea blând a iarbă proaspăt cosită şi piersici date în pârg atunci când bărbatul împinse uşor poarta veche de lemn a lui unchi-său, pătrunzând în curtea mică şi sărăcăcioasă, dar sclipind de curăţenie. Sub bolta de viţă de vie, pe o băncuţă care părea să fi cunoscut începuturile lumii, moş Trandafir pufăia alene dintr-o lulea în timp ce gândurile îi umblau cine ştie pe unde. Micu păşi încet către el, aşteptând cu o oarecare scârbă ca bătrânul să îl întrebe ce caută acolo. Acesta însă ridică privirea către nepotul lui, îl măsură din cap până în picioare, apoi, cu o sclipire de milă în ochi atunci când îi văzu bocceluţa, se trase mai într-o parte şi îi făcu semn în linişte să se aşeze lângă el pe bancă, văzându-şi apoi mai departe de luleaua lui. Uşurat de faptul că nu trebuia să dea lămuriri sau să povestească ce şi cum, Micu lăsă mica legătură să cadă şi se aşeză acolo, la umbră, mângâindu-şi cugetul cu gândul că măcar acum putea să o ignore cu desăvârşire pe nenorocita de Pira, deşi îl durea inima, nevăzând nicio cale de împăcare cu Oara. După o vreme însă mintea i se goli de gânduri, tot privind rotocoalele de fum care, ieşind din pipa bătrânului, îşi ştergeau cenuşiul de umbra viţei de vie, rămânând curate-luminate la trecerea în lumina soarelui.

– Mănânci ceva? auzi Micu vocea unchiaşului ca prin vis, şi tot ca prin vis mormăi un „da”. Pe măsuţa rotundă din faţa lui apăru o bucată de mămăligă rece, ceapă, brânză şi roşii, iar în două pahare moşul turnă câte un deget de ţuică.

Mâncară în linişte amândoi, fără să se grăbească. Apoi, în timp ce moşul strângea ce mai rămăsese, Micu se duse să se întindă la umbra unui păr de lângă fântână, vrând să tragă un pui de somn. Cum stătea el acolo, încercând să nu îşi mai amintească de cele întâmplate de dimineaţă, simţi prin pleoapele închise o licărire jucându-i pe chip. Ferindu-şi ochii cu dosul palmei, bărbatul ridică privirea ca să vadă de unde venea aceea, şi nu mică îi fu mirarea când descoperi pe una din crengile copacului cioara de mai devreme, având în continuare inelul în cioc şi privindu-l plină de curiozitate.

– Ei, stai că vezi tu acum…, zise cu arţag în glas Micu, ridicându-se deodată şi căutând din ochi ceva cu care să azvârle după pasărea cu pricina. Negăsind nimic mai bun, se mulţumi să arunce cu câteva bucăţi de pământ uscate, însă nu nimeri nici măcar o dată, iar cioara nu se sperie, ci rămase în acelaşi loc, privindu-l insistent.

De supărare, Micu vru să se lase păgubaş, aşa că se aşeză pe o parte, cu spatele la cioară, strecurând printre dinţi un „da’ duce-te-ai pe pustii…” şi voind să încerce iar să adoarmă. Nu fu chip însă să se mai întoarcă la starea de linişte de mai înainte, mai ales că licărirea inelului continua să îl zgândărească, aşa că în cele din urmă se ridică în capul oaselor, hotărât să pedepsească pasărea hoaţă şi să intre din nou în stăpânirea giuvaierului.

– Unchiule, strigă el către moş Trandafir. Ia zi-mi, cum prind şi eu cioara asta din păr ca să-mi iau înapoi inelul pe care mi l-a furat?

– Păi ce ştiu eu, taică, poate doar cu o praştie bine făcută. Io n-am stat niciodată să prind ciori. Da’ ce-ţi veni?!

– Cioara asta are în clonţ inelul cu care m-am cununat eu cu Oara. Când mi l-a azvârlit muierea mai deunăzi, pasărea asta l-a prins din zbor şi uite, îl are şi acum în cioc.

– Da’ de ce nu laşi naibii inelul ăla? Că nici podoabă prea frumoasă nu e, nici valoare prea mare nu are, încercă moşul să îl domolească.

– Ba pentru mine are valoare, chiar dacă numai ca să îmi amintească tot restul vieţii să nu îmi mai caut altă muiere, răspunse cu îndârjire Micu.

– Eh, vorbă şi pe tine acuma, zâmbi ştirb bătrânul. O să-ţi cauţi, că eşti tânăr, cum a venit una or să vină şi altele.

– Ba nu-mi mai caut. Muierile ori sunt proaste, ca Oara, ori nebune ca soră-sa. Uite, ’mneata n-ai muiere lângă tine şi ce linişte e aici…

– Micule, şopti amar moşul, ba io puteam să am muiere aici, şi încă muiere faină, da’ am fost prea prost atunci când mă voia ea, şi pe urmă s-a dus după altul. Şi după aia n-am mai vrut altă femeie decât pe ea, dar era prea târziu.

– Nu contează, eu nu mai vreau alta. Iar acum tre’ să prind nenorocita aia de cioară cumva…, mai bodogăni Micu, apoi se apucă să caute o crenguţă mai ţeapănă din care să îşi facă praştie. Terminând de meşteşugit la aceasta, o apucă încercând să ochească pasărea de pe creangă, dar tocmai atunci aceasta fâlfâi uşor din aripi, luându-şi zborul şi mutându-se pe o ulucă din gardul moşului. Bărbatul se mută şi el mai aproape, încercând din nou să o ia la ochi. Ca un făcut însă, şi de data asta cioara zbură din faţa lui, aşezându-se pe o creangă de corcoduş, undeva pe uliţă. Înciudat şi nevoind să asculte de niciun fel de vorbele blânde ale moşului, Micu ieşi cu praştia în drum, urmărind pas cu pas cioara care, parcă înadins, cum ajungea bărbatul lângă ea, se muta niţel mai departe. Şi uite-aşa, din puţin în puţin, Micu nici nu îşi dădu seama când ajunse în crângul de lângă sat, pomenindu-se deodată faţă în faţă cu Pira, în palma căreia cioara lăsă să îi cadă inelul de alamă. Pentru o clipă bărbatul înlemni, neştiind ce să facă, dar apoi prinse curaj şi se răsti la fosta lui cumnată:

– Dă-mi inelul, Piro!

– Ba nu-ţi dau nimic, rânji femeia, arătându-şi dinţii albi care sclipeau mai ceva ca nişte perle.

– Dă-mi inelul, femeie, că nu ştiu ce-ţi fac!

Pira râse, un râs care îi dădu fiori bărbatului, apoi răspunse:

– N-ai decât să încerci să îl iei. Inelul ăsta însă trebuia să fie al meu, Micule, că dragoste ca a mea n-o să mai simtă altă muiere pentru tine, nici măcar toanta de sor-mea!

– Ba să nu te iei de Oara, muiere nenorocită ce eşti! O fi ea proastă, dar e mai bună la inimă de o sută de ori decât tine! Şi de-o vrea Dumnezeu ne-om împăca! Dă-mi inelul şi lasă-mă odată în pace!

– Nu ţi-l dau, Micule! Inelul ăsta e al meu, aşa cum o să fii şi tu, ţi-am zis că o să fii al meu chiar de-o fi nevoie să îmi vând sufletul!

– Muiere nebună, dă-mi inelul, vinde-te-ai cui ăi vrea tu! Dă-mi inelul că fac moarte de om!

– Nu ţi-l dau, nu ţi-l dau, începu Pira să ţopăie prin faţa lui, ba arătându-i inelul din palmă, ba ascunzându-l în pumn.

Micu, înnebunit, se repezi spre ea, dar femeia ascunse pumnii amândoi la spate, iar bărbatul se pomeni că o ia în braţe tot încercând să îi apuce mâinile. Cu gura aproape de a lui, Pira şuieră, lipindu-şi pieptul mărunt de trupul lui:

– Hai, Micule, fă-mă soaţa ta, uit-o pe Oara, ia-mă pe mine!

Reuşind în cele din urmă să îi smulgă din mână inelul, Micu se desprinse scârbit din braţele ei şi, trăgându-se îndărăt, scuipă într-o parte, se şterse la gură cu dosul mânecii, şi spuse cu ură în glas:

– Cioara aia de ţi-a adus inelul te-o iubi, dar nu eu!

Auzindu-l, Pira tăcu descumpănită pentru câteva clipe, privindu-l cu ochi mari şi rotunzi în care păreau să sclipească lacrimi, apoi se întoarse brusc cu spatele, mai murmurând numai:

– Fie ca tine, Micule…fie ca tine…

***

A doua zi, Oara, trebăluind de cu dimineaţă prin curte după cum îi era obiceiul, se pomeni cu soră-sa intrând pe poartă. Pira ducea în braţe o ţoală făcută ghem şi părea abătută, dar Oara numai chef de smiorcăielile ei nu avea. Plânsese ea destul toată noaptea, gândindu-se că poate prea se grăbise să îşi alunge bărbatul, că până la urmă orice om mai greşeşte, că poate se puteau împăca, că poate…şi cioara aia nenorocită care zburase cu inelul ei…urâtă presimţire îi dăduse…Simţind că iar o apucă jalea, Oara trase aer adânc în piept, îşi şterse pe furiş o lacrimă şi se întoarse către soră-sa, vorbind cu putere:

– Ia zi Piro, ce mai e?

Pira îşi privi sora lung, parcă nehotărâtă, apoi îi spuse:

– Ia, ce să fie…mi-a ciripit mie o pasăre că Micu a plecat şi voiam să văd ce faci tu…

– Da’ iute mai zboară vorbele şi în satul ăsta, bodogăni Oara cu juma’ de gură. Ce să fac, mor de bine, nu vezi?

– Vorbele ca păsările, soro. Las’ că-ţi trece. Şi că tot vorbim de păsări, uite ce pasăre mi-a picat în laţ azi-noapte, cred că mă mărit şi eu, că avea şi un inel în clonţ, adăugă Pira cu o umbră ciudată de veselie în glas.

Auzind cuvintele soră-sii, Oara se repezi glonţ la ţoala pe care Pira începu să o desfacă pe îndelete. În mijlocul ei se zbătea o cioară, încercând să scape. La vederea Oarei, cioara păru să se potolească, privind-o când cu un ochi, când cu celălalt, şi ţinând strâns în cioc un inel de alamă. Când văzu însă inelul pe care îl azvârlise cu o zi în urmă, Oara suci fără să stea pe gânduri gâtul păsării, apoi smulse giuvaierul şi începu să ţopăie de fericire.

– Ăsta e inelul meu, Piruţo, râdea Oara fără încetare. Inelul meu pe care i l-am azvârlit ieri lui Micu şi pe care l-a furat cioara asta nenorocită! Ah, Piro, ce fericită m-ai făcut! Acum, că inelul s-a întors la mine, trag nădejde că se va întoarce şi Micu şi ne-om împăca… Semn bun!

În bucuria ei fără margini însă, Oara nu mai auzi ce murmură Pira, care clătina din cap încet, uitându-se la cioara care îi atârna fără viaţă în mâini:

– Semn bun, soro, semn bun…

Sub unul dintre ochii ciorii, o dâră subţire, lipsită de pene, sângera uşor.

© Liliana Negoi

Textul de mai sus face parte din volumul “Pulberi în vânt şi alte povestiri”, apărut în 2018 la Editura Singur ca urmare a câştigării locului întâi la Concursul Peregrinări 2017 – secţiunea proză scurtă de la Dublin cu textul “Sămânţa“.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s