Angela Preoteasa – “Toate spațiile mă inspiră”

Am tot scris introduceri pentru interviul ce urmează, dar am șters tot de atâtea ori, fiindcă nu consider nicio introducere suficient de bună pentru ceea ce urmează să citiți. Și da, sună puțin siropos, însă trebuie să recunosc că am fost fascinată de artistul pe care îl veți cunoaște în rândurile următoare. De creațiile sale, de modul de a povesti care parcă te poartă direct în spațiul amenajat și de căldura pe care o emană. Așadar, vă las cu un interviu drag mie, din răspunsurile căruia cred cu tărie că puteți să învățați multe 🙂

R.I.: Voi începe prin a vă întreba direct: de ce și de când design interior?

A.P.: Ca pasiune, dintotdeauna. Chiar m-am gândit de multe ori și am făcut efortul de a-mi aminti când a început această pasiune și mi-am dat seama că de copil aveam un ochi critic atunci când mama așeza ceva în casă. Ea nu a avut o educație estetică formală și, bineînțeles,  după moda timpului, după ce văzuse și ea în alte case, după posibilități, achiziționa și aranja anumite piese de mobilier și obiecte de décor. Iar eu mă gândeam: ” Nu e în regulă, canapeaua asta e prea mare, draperia asta e prea înflorată, nu este exact culoarea potrivită!”. Simțul proporției sau al culorii, cred că l-am avut încă din copilărie, intuitiv nu îmi plăceau anumite combinații de culori sau simțeam disproporția dintre spații și volume. Iar acolo unde puteam, făceam eu mici modificări. Apoi, cu o oarecare jenă, recunosc că  în adolescență, în serile de vară, când mă plimbam pe străzile orașului provincial în care am crescut, iar geamurile caselor erau deschise, îmi plăcea să trag cu ochiul înăuntru. Nu era o simplă curiozitate, ci mi-a plăcut dintotdeauna să surprind și să analizez atmosfera de familie, armonia (sau, din păcate, dizarmonia) din interioare și să mă gândesc ce aș face eu în acel loc, să-l fac “pe sufletul meu”. Și totdeauna m-au atras casele, dar nu ca ziduri, ci din punct de vedere al atmosferei care se creează în ele. Primul apartament pe care îmi aduc aminte că l-am amenajat, a fost în facultate, când am renunțat să mai stau la cămin și am închiriat un apartament într-un cartier bucureștean. Evident asta fiind înainte de 1989, și cu resursele limitate de student, apartamentul era aproape gol și total impersonal, Mi-am zis: “hai să fac apartamentul ăsta un pic mai prietenos” și am început să improvizez cu ce aveam la îndemână ca să pot personaliza puțin spațiul. Îmi amintesc că aveam foarte puțin mobilier, strictul necesar, ceea ce astăzi s-ar încadra în stilul minimalist, dar pentru că nu am fost niciodată foarte atașată de acest stil, am compensat cu o sumedenie de flori. Un interior, oricât de amenajat, parcă nu are suflet dacă nu ai cel puțin o plantă în el!

Formându-mă pentru o altă profesie, ceva din care să se poată supraviețui în societatea dinainte de 1989, pasiunea pentru décor a rămas în umbră și s-a manifestat numai în ce privește propriile apartamente successive prin care am trecut și în care am trăit o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Dar pasiunea este o forță care nu te părăsește niciodată, iar dacă ai norocul ca la un moment dat să o poți transforma în profesie ești un om fericit. Fiind din generația pe care evenimentele din ’89 au prins-o cam la jumătatea profesiei, ca foarte mulți dintre colegii și prietenii mei, la un moment dat am luat totul de la zero. Recunosc că mi-a trebuit un curaj nebun, curaj care în cazul meu a fost o necesitate, deoarece copilul meu cânta la vioară și aveam nevoie de foarte mulți bani pentru a investi în instrumente și educația lui muzicală. Unul din familie a trebuit să se sacrifice într-un fel, pentru că inițial am luat-o ca pe un sacrificiu. Eram profesor gradul I și nu mi-a fost ușor să renunț la munca de o viață și să mă arunc cu capul înainte, în necunoscut, am avut ocazia să lucrez într-o multinațională, să îmi completez studiile cu un MBA, să îmi capăt independența financiară, iar când nu am mai avut “grija zilei de maine”  pasiunea a început să iasă din nou la suprafață prin amenajările pe care le-am făcut inițial pentru mine, apoi pentru prieteni. Ulterior mi-am făcut și instruirea formală, certificându-mă ca home styler și interior designer, și mi-am putut permite să fac într-adevăr ceea ce totdeauna mi-a pasionat. Cred că mă ajută și faptul că nu numai designul de interior mă pasionează, ci în general, orice formă de artă Îmi place muzica, pictura, sculptura, scenografia… Am citit foarte mult și citeam foarte mult chiar și înainte de ’89 când am avut norocul să fiu “dirijată” în lecturile mele, studiind muzică și pictură pe curente artistice de la muzica preclasica la cea contemporană, de la pictura rupestră până la cea supra realistă. La fel ca și în designul de interior, am citit cu creionul în mână, luând notițe, observând  diferențe pentru a înțelege curentele și evoluția lor, și așa am ajuns în prezent, aici.

R.I.: Cum vă vine inspirația pentru a decora un anume spațiu? Vă place să mergeți inițial să îl vizitați? Există și o discuție în prealabil cu cei care urmează să fie proprietari sau știți de la început ce doriți să modificați?

A.P.: În primul rând, eu sunt întodeauna într-un spațiu pe care vreau să îl decorez. Pentru că oriunde intru, instinctiv redecorez mental interiorul respectiv, dacă sesizez că ceva strică armonia acelui loc. Nu sunt idei extravagante, nu sunt neapărat idei care să implice schimbări dramatice. Uneori doar un mic amănunt supără și amănuntul acela dacă dispare sau dacă este adăugat, dintr-odată schimbă totul. De regulă, oamenii când se gândesc la design interior sau la a-ți angaja un designer, se gândesc  la un buget enorm. Astăzi, lucrurile încep să se schimbe încet, încet, dar cu ceva timp în urmă, dacă cineva menționa un desiger de interior, unii  ar fi spus: “Fițe! Parcă nu îți poți amenaja și singur casa!.” Astăzi se înțelege din ce în ce mai bine acest lucru, că să ai un profesionist care să îți arate ce trebuie făcut, nu este o fiță, este o necesitate. Dacă vrem să avem o rochie frumoasă, dacă vrem să fim coafate frumos, dacă vrem să avem o poșetă frumoasă, mergem la un specialist. Nu înțeleg de ce dacă vrem să avem o casă frumoasă nu putem face același lucru. În definitiv, așa cum o numesc eu, casa este “Vaticanul” fiecăruia. Dacă în societate sau la serviciu suntem supuși stresului de toate felurile, avem ocazia că acolo unde locuim, fie ea casa noastră sau chiar și un apartament închiriat, o locuință mai mică sau mai mare, fiecare după posibilități, această locuință să fie pe sufletul nostru, să exprime personalitatea noastră, să fie locul unde putem fi noi înșine, să nu simțim nici un fel de constrângeri. Nu trebuie neapărat să ai o casă mare, sau să ai un buget de zeci de mii de euro ca să îți faci spațiul de locuit plăcut. Sunt case la țară, care nu au beneficiat în mod evident de asistența unui designer, decorate de stăpâna casei, în care te simți atât de bine, care sunt atât de armonioase, pentru că au fost făcute după sufletul celor care locuiesc acolo,  neținând cont de conveniențe, sau “modă”. Armonia rustică a caselor țărănești, atunci când proprietarii au rămas țărani adevărați și nu au încercat să se “orășenizeze” este o sursă permanentă de inspirație.  Sunt însă oameni care se grăbesc să cumpere în casă tot ce au văzut pe la prieteni, la vecini, la televizor, și fac în casa lor un amalgam, creând o tensiune internă din care abia aștepți să scapi. Când îți amenajezi o casă nu o faci pentru cei care vin în vizită, să vadă ce ai tu, o faci pentru sufletul tău. Casa trebuie să te reprezinte pe tine. Și, ca să revin la întrebare, orice spațiu mă inspiră și eu vreau să îl decorez, dar, da, atunci când mi se cere să amenajez o casă, primul lucru pe care îl fac este să văd spațiul pentru a-i înțelege logica și să stau de vorbă cu proprietarii lui pentru a înțelege ce vor să obțină, pentru a le cunoaște preocupările, preferințele, pasiunile, stilul de viață, și a le putea face o propunere “croită” pe necesitățile și dorințele lor.

R.I.: Și totuși, există spații care vă inspiră ele însele?

A.P.: Toate! Toate spațiile mă inspiră. Nu există locuință urâtă. Există doar locuințe nepuse în valoare. În orice casă se pot face îmbunătățiri și poți să creezi armonie, ambianță. Unele îți creează probleme mai mari de amenajare, altele practic “se amenajează singure” , dar orice spațiu poate fi amenajat. De exemplu, apartamentul care este în lucru acum, într-o zonă centrală a Bucureștiului. Era aproape o ruină pe care îți era greu să îl “vezi” ca pe un cămin primitor și până nu am văzut schița cadastrală nu am înțeles potențialul lui de amenajare. Dar chiar și după ce am studiat schița, mi-au trebuit vreo două săptămâni de gândit zi și noapte. Nimic nu “se lega” logic în acel apartament. Până când mi-a venit ideea salvatoare. În  orice spațiu amenajezi, există o idee “salvatoare”, în jurul căreia designerul “brodează” restul detaliilor. Amenajările nu se fac așa cum, de regulă, se spune: “Designerul a venit, a văzut și de la bun început a știut cum va arăta la sfârșit acel spațiu, în cele mai mici detalii”. Nu. Ideile bune vin treptat de când începi să faci primele schițe, dar și pe parcursul amenajării, pe măsură ce înaintezi și trebuie să rezolvi situații concrete care apar în șantier, mai ales în locuințele vechi. În apartamentul de care vă vorbesc, ceea ce mă supăra era amplasarea a două încăperi foarte importante ca funcționalitate, baia și bucătăria.  Nu pricepeam cum de a putut un architect să amplaseze baia chiar lângă intrarea în apartament și bucătăria în capătul opus. Dar când am privit schițele nu în contextul contemporan, ci în logica lor istorică, mi-am dat seama că arhitectul proiectase o locuință funcțională, dar după logica de la începutul secolului trecut, apartamentul fiind construit în perioada interbelică. La acea vreme, familiile intelectualilor cu profesii liberale (cazul de față) aveau “fată în casă” care folosea scara de serviciu pentru a intra în apartament cu cumpărăturile și era normal ca bucătăria să fie amplasată în acea zonă din spate. Din acel moment, totul a fost clar. Stilul de viață actual nu mai valorifică acum intrarea de serviciu în apartament, chiar și atunci când apartamentul este prevăzut cu o astfel de intrare secundară. Și mi-am pus întrebarea: dar cine mă oprește să schimb funcționalitatea celor două încăperi? Instalațiile sanitare mi-o permiteau, așa că astfel am dat o nouă viață acestui apartament pe care îl veți vedea curând, atunci când va fi finalizat.

R.I.: Deci iată că puteți căuta și descoperi în istoria timpurilor, pentru a vă da seama ce este disfuncțional.

A.P.: Ei, aici ajută un designer. În primul rând, chiar dacă la final el este atașat afectiv  de  fiecare spațiu pe care îl amenajează,  inițial, profesionistul are față de proprietarul spațiului  avantajul detașării emoționale. El nu se uită la spațiul respectiv ca la “acasa”. Mai ales când renovezi, oamenii au aceeași limitare ca cea pe care am avut-o eu cu acest apartament de care spuneam – nu reușesc să iasă din tipare. Dacă au trăit 10 ani într-o casă și mobila a fost așezată într-un anumit fel și au avut anumite piese de mobilier, nu reușesc să se rupă de realitate, să sterga totul cu buretele și să zică: “bun, dar nu mă obligă nimeni să fac asa”. Fiindcă probabil unii ar reuși să își amenajeze singuri, însă nu se pot detașa afectiv de spațiul respectiv și de obiectele care îl mobilează și decorează. Iar al doilea aspect, un profesionist care își respectă meseria pe care o face, nu se limitează strict la domeniul pe care îl face, ci apelează și la domenii conexe. Deci, trebuie să cunoști și ceva muzică pentru a înțelege acustica unei case, trebuie să înțelegi ceva pictură, ceva arhitectură, să înțelegi istorie, și mai ales să ai disponibilitatea de a gândi “altfel”, de a ieși din tipar.

R.I.: Vorbeam de implicarea emoțională în spațiul amenajat. Vi s-a întâmplat vreodată să vă atașați atât de tare de un spațiu încât să aveți senzația că plecați din propria casă?

A.P.: De fiecare dată. Eu nu mă atașez de lucruri materiale, nici de-ale mele personale. Eu le pot da ușor, pentru că nu consider că în asta stă fericirea noastră, în posesii materiale. Dar, după ce am amenajat un spațiu, și întotdeauna îl amenajez având în minte discuția inițială cu cel care va locui acolo, și îl amenajez în funcție de personalitatea lui, de preferințe, plec de la ideea că acel spațiu nu este al meu, decât temporar și la un moment dat eu voi pleca de acolo, dar omul acela va locui acolo tot timpul. Dar, pun fără să vreau, în orice spațiu, chiar și în cele comerciale, o parte din sufletul meu. Și atunci, la final este într-un fel și al meu, mă regăsesc și eu acolo și am o strângere de inimă atunci când plec din acel spațiu, mai ales că în unele spații pe care le părăsești știi că nu vei mai reveni. Alteori însă, relația cu clientul evoluează către prietenie și atunci parcă nu ai aceeași urmă de regret când termini proiectul. Dar, de regulă, la finalul lucrării, ai sentimentul acela că spațiul este așa de frumos încât parcă ai vrea să fie al tău. Este o parte din viața mea pe care o las acolo. Nu mi s-a întâmplat la final să plec și să simt spațiul amenajat complet străin, încât să pot pleca fără să mă uit în urmă. Chiar și spații pe care nu le-am amenajat într-unul din stilurile mele preferate. Și orice designer, chiar dacă nu recunoaște, diplomat fiind, și spune că orice stil este frumos, și pe placul său, are un stil preferat. Și dacă nu recunoaște asta, îl poți întreba cum este la el acasă pentru a afla care este stilul preferat, fiindcă nu își poate face un amalgam din toate stilurile.

R.I.: Și atunci vin cu întrebarea: care este stilul dumneavoastră preferat?

A.P.: Eu cred că din amenajările pe care le-am făcut publice, se poate observa că am mai multe stiluri favorite. Nu o să spun că toate stilurile, dar mai multe. Depinde foarte mult de perioada din viață, de locul în care îți faci casa. Eu la ora actuală, am un apartament în București și o casă în provincie. Ele nu au nicio legătură una cu alta pentru că apartamentul a reprezentat o perioadă din viața mea și este mai conectat la citadin, în timp ce casa este făcută tocmai din dorința de a fugi de urbanizare și atunci este alt stil. Îmi place foarte mult o atmosferă feminină, romantică, culori pastelate. Îmi place combinația de model floral cu geometric (flori cu dungi). Este o combinație care dacă este făcută cum trebuie iese foarte bine. Îmi place mobila de lemn în nuanțe deschise, de regulă. Deci, din toate elementele enumerate, cineva care se pricepe la stiluri de amenajare va zice: “Clar! Îi place shabby-chic”. Da, îmi plac lucrurile vechi, care au patina timpului. Și da, toate lucrurile astea fac parte din stilul shabby-chic, în care eu mă simt confortabil. Nu îmi place un interior rigid, cu linii clar definite, o schema cromatică severă sau o simetrie dusă la extrem. Nu îmi place să merg pe tipare. Îmi place să personalizez și  să adaptez. Un al stil care îmi place este cel rustic. Îmi plac amenajările rustice, atunci când ele sunt cu adevărat rustice, și nu “taranesti”. Și nu o spun în  sens peiorativ, ci cu sensul de amalgam, prost amenajat, adunătură, plastic și flori artificiale, motive orientale inserate în tradiționalul local. Pentru că rusticul adevărat, este caracteristic  unei zone, verificat în timp de zeci și sute de generații, cu o anumită cromatică și anumite motive repetitive . Sunt zone în care prin tradiție se merge pe combinația alb cu negru, altele în care se merge pe  amenajări policrome, dar trecute prin filtrul a zeci de generații și ajuns la o combinație frumoasă, cum sunt unele zone din Muntenia și Oltenia. Și, îmi place și clasicul, bineînțeles. Dar un clasic care să aibă influențe, nu cel rigid, încremenit în societatea de acum 100 și ceva de ani, care nu mai are nimic în comun cu cea de astăzi.  Poți schimba cromatica, sau îi poți adăuga un accesoriu care să se potrivească, dar care să îl conecteze cu zilele noastre. Eu sunt foarte conectată cu tot ce înseamnă cultura britanică, și astfel sunt foarte mult influențată de accentele britanice. Și chiar m-am gândit de multe ori dacă am un stil preferat între clasic britanic și clasic francez. Sigur, francezii sunt vestiți prin armonie, printr-un estetic aproape demonstrativ, dar clasicul britanic are nuanțe din paleta culorilor de pământ, calmul tihnit imprimat de regalitate și astfel înclin către clasicul britanic, care mie mi se pare mai confortabil și mai puțin ostentativ.

R.I.: Următoarea întrebare ar suna așa: dacă ar fi să alegeți o țară sau un oraș, pe care să îl transformați într-o cameră, sau mai bine spus elemente din respectivul loc să se regăsească în acea cameră, care ar fi acea țară/ acel oraș?

A.P.: Fără ezitare, îmi place Toscana! Atât zona cât și stilul toscan sunt absolut fabuloase. Grinzile acelea expuse, pardoseala de cărămidă, albul acela de var, nu de lavabilă, al pereților, ușile masive din interior ca și cum ar fi de sute de ani acolo, chiar dacă este o casă construită recent. Ei și-au păstrat gustul pentru arhitectura tradițională. Zidurile groase de piatră, ferestrele micuțe care dau intimitate sau ferestrele panoramice dacă ai în față un peisaj deosebit, combinația de cărămidă aparentă caldă cu piatră rece, sau terasele realizate tot în stilul și în prelungirea casei. Este o splendoare. Probabil că este stilul care îmi merge mie cel mai mult la suflet și care mă odihnește pe mine cel mai mult. Aceasta este și explicația mai  multor concedii petrecute în acea zonă superbă.

R.I.: Cât de mult se implică un client în procesul creativ, în decorarea și amenajarea spațiului?

A.P.: Mobexpert are sloganul acela vestit : “Suntem cu toții diferiți. Din fericire” . Fiecare are personalitatea lui și se pleacă de la zero implicare, clientul spunând de la început ce dorește și apoi lăsându-ți libertatea deplină, până la clienți care la nivel declarativ nu doresc să se implice și zic: “eu nu mă amestec, facem cum credeți dumneavoastră”, iar ulterior încep să îți dea “sugestii”, ba chiar dacă nu ai reacționat la ele să meargă până la a-ți impune punctul de vedere. Și nu poți face mare lucru, încerci să explici, să convingi, dar în final este firesc ca beneficiarul să aibă ultimul cuvânt. El va locui acolo. Tu nu poți decât, eventual, la sfârșit, să nu pozezi respectiva amenajare sau să eviți în poze elementele discordante.

R.I.: Și totuși, se spune că atunci când transformăm pasiunea în job, ajungem să nu o mai simțim ca pe o pasiune, ci din contră. Vi s-a întâmplat vreodată asta?

A.P.: Nu. Eu știu că se spune că atunci când îți transformi pasiunea în job, nu mai trebuie să muncești nici o zi din viața ta. Pentru că, oricât de obositoare ar fi activitatea, nu îți dai seama de oboseală. Domină pasiunea. Eu am un singur regret: că va veni vremea când nu voi mai putea face acest lucru, fiindcă este foarte acaparantă profesia asta. Te consumă foarte mult, nu numai prin implicarea ca timp, sau ca efort fizic, dar și afectiv. Te stoarce mai ales atunci când vrei să faci ceva și ai restricții de buget sau de viziune, când ți se impune să nu faci un lucru care tu știi că ar fi perfect pentru acolo și cu toate astea, nu este acceptată ideea, sau dimpotrivă, când ți se cere să faci neapărat un lucru pe care tu nu îl vezi integrat deloc în ansamblu. Atunci când trebuie să faci compromisuri. Este un consum emoțional fantastic. Ăsta este singurul lucru pe care îl regret, că va veni o zi când voi vrea, și nu voi mai putea.

Mie îmi place atât de mult ce fac, încât atunci când nu am un proiect mare în desfășurare, fac lucruri mici. Fac obiecte care să poată fi folosite în decorațiuni. Trebuie să spun că la mine în geantă, în loc de farduri veți găsi totdeauna ruletă, caiet și creion pentru notițe și schițe, etc. Am un loc anume acasă în care am sculele mele: percutantă, infiletantă, polidiscuri, pendular, colecție de burghie, aparat de tăiat și gravat sticlă, așa că în perioadele mele libere, asta îmi place să fac: decorațiuni de Paște, decorațiuni de Crăciun, mici piese de mobilier, recondiționări.

R.I.: Le putem găsi undeva? Sunt și la vânzare sau sunt doar pentru dumneavoastră?

A.P.: Fac pentru mine, fac pentru prieteni și fac și pentru vânzare. Este în lucru un site cu această facilitate de shop unde le voi pune în vânzare. Dar, se pot face și pe comandă, obiecte similare, sau poate în alte palete de culori, cu diverse alte obiecte din amenajările mele deja făcute publice.

R.I.: Și acum îmi vine în minte următoarea întrebare: dacă nu ați fi făcut amenajări, care ar fi fost următorul hobby sau ce altceva ați fi făcut?

A.P.: Din păcate nu este un hobby, din păcate ar fi fost o profesie pe care nu am putut să o fac și mi-a luat foarte mulți ani să mă împac cu gândul că este o șansă ratată în viață. Mi-aș fi dorit foarte mult să devin medic, dar nu orice fel de medic. Nu m-am imaginat niciodată stând la un birou și consultând un pacient, ci m-am imaginat dintotdeauna chirurg. Este foarte adevărat că sunt la ora actuală și femei chirurg, dar majoritatea chirurgilor sunt totuși bărbați. Mai ales în chirurgia mare. Și îmi dau seama că nu ar fi fost o profesie adecvată pentru o femeie care vrea să mai aibă pe lângă profesie și familie și să poată rămâne și feminină. Și cu toate astea, până aproape de 30 de ani, eu tot mă gândeam cu regret la faptul că nu am făcut medicină, și regret că atunci m-am speriat de durata studiilor, de banii necesari pe care părinții mei nu îi aveau, fiindcă acum știu că orice îți pui în minte, dacă îl începi și te ții de el și îți dorești cu adevărat, până la urmă reușești. Dar poate pasiunea pentru medicină nu a fost atât de mare ca cea pentru amenajări interioare, cine știe?!

R.I.: Ca să încheiem într-o notă hazlie, care a fost cea mai amuzantă întâmplare de la o amenajare?

A.P.: În primul rând vreau să spun că nu există nicio lucrare, oricât mi-am propus de la bun început, pe care să o termin și la care să nu plâng până la final măcar o dată. Dintr-un motiv sau altul, subiectiv sau obiectiv. Și chiar am avut o lucrare la care am ținut foarte mult, și la care soțul meu, când mă apropiam de final, mi-a zis: “uite o lucrare la care n-ai plans”. Cu doar câteva zile înainte de a se termina proiectul însă, am tras un plâns, de nu se poate!. Fie că te trezești că ai comandat ceva și vine altceva, fie că s-a spart ceva sau s-a pierdut ceva pe drum, astea sunt motive suficiente să plângi.

Iar amuzant, o întâmplare dintr-un apartament aflat la parterul înalt al unui bloc vechi cu cinci nivele, care nu avea coșuri de fum, dar unde am vrut neapărat să creez ambianța de clasic britanic, în care totul este foarte confortabil, confortul presupunând și existența unui șemineu cu lemne în living. Și fiindcă nu aveam cum să îl fac, am găsit acele șeminee 3D cu proiecție realistă a imaginii de flacără pe ecran cu led, și care au și o casetă sonoră care imită sunetul de lemn care arde. Pentru a-l face cât mai realist am pus alături un set de scule pentru șemineu și un coș din alamă, în care am pus lemne reale. Când am terminat amenajarea, una intre vecine a venit să vadă rezultatul și am stat de vorbă vreo două ore, pe diverse teme. La final, m-a întrebat cum de am pus șemineu, ea locuind la etajul de deasupra și fiind foarte uimită că la ea nu este coș de fum. Și atunci i-am spus că nu este un șemineu real, și am luat ca pe un compliment uimirea ei . 😊

R.I.: Unde vă găsim?

A.P.: Deocamdată pe pagina mea de Facebook, Angela Preoteasa Designer de Interior și Peisagist dar urmează cât de curând și site-ul care va avea și secțiune de shop pentru obiecte mici. Pe pagina de Facebook sunt afișate numărul de  telefon și o adresă de email, care odată ce site-ul va fi lansat, va fi schimbată.

This slideshow requires JavaScript.

 

 

Credite foto: Angela Preoteasa

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s