Poteca – proză scurtă

Lemnul vechi al uşii, împânzit de sori, păstra în el culoarea apei care hrănise, cu mult timp în urmă, o întreagă pădure de mesteceni, şi, odată cu ea, şi izul de rozmarin al mâinii care o tăiase. Pe culmea degetelor acelei mâini apusese soarele de multe ori, iar la rădăcina unuia dintre ele era un gol mărturisind singurătatea. Cojocul de blană albă de oaie, lăsat de aceeaşi mână să se odihnească într-unul din cuiele din spatele uşii, îi simţi ca pe o mângâiere atingerea, iar lemnul adulmecă, pentru o clipă, palma bătătorită ce nu mai cunoscuse odihna de prea multă vreme. Bărbatul zâmbi lung către uşă, şi în pletele lui albe sclipi timp de o secundă cuibul timpului – apoi se întoarse către fata de lângă el, zicându-i:

– E ger azi, scârţâie zăpada sub tălpi. Soare cu dinţi, cum zicea răposata bunică-ta, fie-i ţărâna uşoară.

Nările Ruxandrei fremătară. Tatăl ei, care tocmai intrase de-afară, adusese cu el mirosul proaspăt al frigului, un miros care o făcuse mereu să viseze, încă de pe când era pruncă. Tânăra surâse perlat către bărbatul albit parcă înainte de vreme:

– Da, tăicuţă, e ger. Asta înseamnă că o să se joace mult azi la nunta mea, ca să se încălzească oamenii.

– Păi să joace, că doar de-aia e nuntă, să se bucure. Şi-o să joc şi eu, mai abitir decât toţi. O fată am, şi azi mi se mărită. Şi-apoi…

Bărbatul tăcu brusc, de parcă ar fi vrut să mai spună ceva dar se răzgândise. Apoi îşi privi fiica, şi în colţul ochiului păru să îi sclipească o lacrimă. Fata o văzu şi zise:

– Porţi frigul în vorbe dar vara în glas, tăicuţă. Ţi se topesc gândurile?

– Mi se. Că n-are nimeni fată aşa frumoasă ca a mea.

Vocea domoală a tatălui ei avea în ea o anume căldură atât de diferită de vremea de afară încât Ruxandra nu îşi putu opri un zâmbet, şi văzându-l, în mintea bărbatului prinseră viaţă cuvintele nerostite mai devreme: „Aşa aş vrea să fi fost aici azi, Voichiţo, s-o vezi cât e de frumoasă…” Ieremia înghiţi nodul care i se încâlcise în gât şi murmură numai:

– Mă duc să văd de treburile de-afară.

Apoi ieşi, lăsând tânăra să se pregătească de nuntă.

Rămasă singură, Ruxandra începu să îngâne un cântec în timp ce se apucă să îşi împletească părul negru şi lung într-o coadă groasă. Odată împletită, coada îi înconjură capul precum o coroniţă şi fu prinsă în ace de mâinile pricepute ale fetei. Ruxandra nu avu nevoie să se privească în oglindă – de atâtea ori îşi strânsese părul la fel încât şi în somn ar fi fost în stare să o facă aşa cum trebuie.

Fu rândul hainelor apoi. Continuând să murmure cântecul de mai devreme, Ruxandra îşi aşeză pe pat gătelile care aşteptau, închise de multă vreme, în lada de zestre lăcuită de lângă uşă. Obiceiul era ca gătitul miresei să fie făcut de alte femei, însă tânăra nu voise să lase pe nimeni în preajma ei în această zi, preţuind prea mult liniştea caldă care o înconjura dimpreună cu amintirile legate de fiecare lucruşor din odaie.

Rând pe rând, inul, lâna şi mătasea brodate cu migală şi cusute cu răbdare de-a lungul anilor, se treziră din somn în timp ce mâinile Ruxandrei le mângâiau cu drag, amintindu-şi de cea care o învăţase, copilă fiind, cum să le lucreze. Mama ei nu apucase să o vadă mireasă, dar cumva fata o simţea lângă ea, în fiecare din cusăturile delicate din faţa ei şi în izul uşor de levănţică izvorând din ladă. Îi era dor de ea, însă, spre deosebire de tatăl ei, nu simţi nicio lacrimă înflorindu-i în ochi. Vremea bocitului apusese de mult – azi era ziua nunţii ei, afară pregătirile erau în toi, viitorul ei soţ urma să ajungă la ea împreună cu naşii, iar ea trebuia să se termine de gătit. Aşa că Ruxandra mai zâmbi o dată tandru către amintiri şi se îndreptă spre scrinul micuţ de pe masă, în care îşi ţinea podoabele. Alese din el o salbă de bani care să îi ţină marama de borangic pe cap şi un şirag lung de mărgele albe, mărunte, care să îi înconjoare gâtul subţire de trei ori, apoi închise cu un zgomot uşor sertăraşul, luă din cui cojocul lăsat de tatăl ei, îşi făcu o cruce mare şi ieşi din odaie.

În faţa casei, laolaltă cu tatăl ei, o aştepta o mulţime de oameni dornici de petrecere, iar Ruxandra simţi un fior străbătându-i inima atunci când văzu numărul mare al celor adunaţi. Ieremia se desprinse dintre ei şi, apucându-şi fata îmbujorată de mână, se întoarse către cei din jur şi grăi cu putere:

– Azi îmi mărit fata.

– Ştim, ştim, Ieremie, că pentru asta suntem aci. Pentru asta şi pentru ţuica aia fiartă cu care ne tot ameninţi, se auziră ici-colo câteva glasuri răzleţe şi hohote de râs.

Ieremia zâmbi şi el hâtru, aşteptă să se potolească chicotelile tuturor şi apoi continuă:

– După cum spuneam, deci, azi îmi mărit fata. Astăzi dăruiesc cea mai de preţ comoară a mea unui alt bărbat. Iar acest bărbat este Petru. Uşor nu îmi e, că nu-i uşor să te desparţi de asemenea comoară şi să o ştii a altcuiva. Dar ăsta-i rostul lucrurilor. Aşa că hai să nu mai lungim vorba şi să pornim cu toţii la sfat şi la biserică, altfel tare mi-e că nu mai vedeţi nici voi ţuică fiartă, şi nici Petru alte bucurii.

Hohotele de râs izbucniră din nou, iar oamenii, în frunte cu cei doi tineri, începură să păşească pe poteca din faţa casei către poarta lângă care aştepta un şir întreg de sănii. În vreme ce alaiul mergea cu paşi veseli, Petru se văzu deodată nevoit să dea drumul mâinii logodnicei lui, strigat fiind de unul dintre nuntaşii mai din spate.

Rămasă singură, Ruxandra lăsă alaiul în urmă şi o luă uşor înainte, parcă împinsă de un imbold lăuntric, către sania împodobită cu flori de mătase şi fire argintii. Calul înhămat la ea, învăluit în fuioare de abur, aştepta liniştit să-şi ducă preţioasa povară la sfat.

Zâmbind, Ruxandra mângâie uşor botul lui Vifor, al cărui ochi negru părea a fi o oglindă a lucrurilor din jur. Sau aşa crezu ea la început. Mai apoi însă îşi dădu seama că nu era poteca de-acum pe care o vedea ea în rotundul limpede al ochiului, ci o alta, pe care nu se aflau nici oamenii, nici zăpada, ci era pustie, iar stejarii acum tineri care o mărgineau păreau a fi bătrâni şi cu coroane verzi şi bogate. Tulburată, Ruxandra clipi des şi privi de câteva ori când în spatele ei, când în ochiul calului, apropiindu-se din ce în ce mai mult de acesta, pentru a se convinge că nu are dintr-o dată vedenii. Însă poteca era acolo, întinzându-se şerpuitoare printre copaci, lipsită într-adevăr de gălăgia alaiului de nuntaşi şi de gerul albind natura. Pentru o clipă fata vru să îşi cheme tatăl, să îi arate şi lui minunea, dar parcă un glas dinăuntrul ei o îndemna să nu o facă, aşa că se mulţumi să îşi lipească fruntea de fruntea calului, privind tăcută lumina blândă ce învăluia imaginea aceea care părea a fi de pe altă lume. Stejarii fremătau uşor, iar razele strecurându-li-se printre ramuri păreau dulci. Sau cel puţin dulce fu gustul pe care îl simţi Ruxandra în gură, în timp ce privirea ei continuă să caute, parcă din ce în ce mai lacomă, frumuseţile potecii din ochiul calului. Ici-colo se zăreau tufe de zmeură, iar fetei îi pătrunse deodată în nări mirosul boabelor coapte, proaspăt şi cumva rubiniu. De undeva, din spatele ei, răsunau până la ea chiote şi râsete, însă urechile ei nu le luară în seamă, atente mai degrabă la foşnetul copacilor, parcă şoptindu-i numele – „Rrrhuuu…ssshaaa…rrrrhuuu…ssshaaa…”. Şi era atâta blândeţe în chemarea aceea, încât Ruxandrei aproape că îi dădură lacrimile, fiindu-i ciudă pe chiotele îndepărtate care mai acopereau din când în când ceea ce se chinuia ea să audă. Îşi puse palmele pe lângă faţă, nemailăsând lumina din spatele ei să o deranjeze, şi îşi lipi faţa de capul lui Vifor, încercând parcă să se topească înăuntrul negurii, însă lumina continua să fie acolo, şi fata înţelese că acum privea lumina dinăuntru. Ca prin vis, tânăra făcu un pas mai aproape de ceea ce vedea şi, simţind deodată sub talpa piciorului pietrele mari alcătuind poteca, o cuprinse un fel de uşurare, ca şi cum ce era mai greu s-ar fi împlinit deja. Undeva în spatele ei părură să se audă strigăte slabe, dar Ruxandra nu se mai sinchisi de ele. Căldura blândă învăluind-o o făcu să îşi lepede pe rând hainele groase şi botinele şi să se bucure de liniştea aurie din jurul ei, apoi îşi desfăcu părul, rămânând cu el strâns doar într-o coadă groasă şi lungă până în dreptul coapselor, şi o porni încet, desculţă, îmbrăcată doar în rochia lungă, albă şi mirosind a levănţică, pe poteca unduind agale către casa părintească pe care o vedea sclipind, proaspăt văruită, dincolo de copaci.

***

Ajuns lângă sanie şi negăsindu-şi logodnica acolo, Petru privi nedumerit în toate părţile, căutând-o din ochi. Nevăzând-o nicăieri, se duse la Ieremia şi îl întreba cu oarecare nelinişte în glas dacă ştie unde e. Bătrânul mustăci niţel, după care grăi către alai:

– Măi, care i-ai furat mireasa lui Petru înainte de nuntă?! Că uite, nici nu s-au luat încă şi deja a dispărut.

– Ia zi Ieremie, nu cumva ai ascuns-o tu de fapt, ca să nu mai scoţi ţuica din pivniţă? se auzi un glas de bărbat.

Râseră care mai de care şi-şi dădură coate, făcând haz de bietul tânăr, însă după câteva clipe, văzându-i îngrijorarea neprefăcută, începură să o strige cu toţii pe Ruxandra. Când fata nu răspunse de nicăieri, îngrijorarea lui Petru deveni îngrijorarea tuturor, aşa că începură să o caute prin toate împrejurimile. Negăsind-o, îi cuprinse spaima pe toţi. Ieremia, al cărui chip, din vesel şi strălucitor, devenise deodată vânăt şi lipsit de viaţă, răguşi de-atâta strigat. Nimeni nu mai înţelegea nimic, cu doar un sfert de ceas mai înainte fata apăruse între ei în hainele de mireasă, o văzuseră cu toţii, iar acum singurul lucru care mai dovedea că nu visaseră erau urmele ei care se opreau lângă Vifor, calul lui Ieremia.

Ceasurile trecură unul câte unul peste căutarea ce nu dădea niciun rod, iar speranţa oamenilor de a mai găsi mireasa dispărută începu să slăbească. Singuri Ieremia şi Petru se mai învârteau pe lângă sănii, însă şi ei se opriră după o vreme lângă Vifor, care clătina din cap neliniştit din când in când. Gerul slăbise şi se pornise o ninsoare uşoară. Privind în jos, la urmele Ruxandrei care se umpleau încet cu fulgii plutind către pământ, Ieremia rosti cu glas şoptit către tânărul ce nu mai ajunsese să îi fie ginere:

– Ajunge Petru…ajunge taică…nu ştiu ce-a păţit, nu ştiu unde e…dar până acum trebuia s-o găsim…doar dacă nu cumva s-a-ntâmplat vreo minune s-o ia Dumnezeu cu totul la el, altminteri nu văd cum…Du-te-acasă, iart-o…iartă-mă şi pe mine…eu…mă duc să mor la mine…

Rând pe rând, tăcuţi, sătenii plecară la casele lor, lăsându-l singur, într-o linişte de mormânt, pe bătrânul care încuie porţile grele de fier în urma lor şi se întoarse acasă, trăgându-l cu blândeţe de căpăstru pe Vifor. Băgând calul în grajd, Ieremia începu să vorbească plin de durere în gând cu Voichiţa, răposata nevastă-sa, aşa cum făcea de multe ori: „Voichiţo, nu ştiu unde e…nu ştiu ce s-a făcut de ea…dar dacă tu ştii, ai tu grijă de fata noastră…că eu, păcătosul de mine, n-am putut mai mult de-atât…”

De nu se ştie unde, o boare de aer cu iz de levănţică pătrunse în grajd, mângâind obrajii lui Ieremia, aşa cum făcea Voichiţa cu el când abia se luaseră. Iar bătrânul, cuprins deodată de o linişte dumnezeiască, se lumină la faţă şi închise ochii. Ninsoarea de-afară continua să se aştearnă, acoperind încet toate urmele care mai rămăseseră în curte.

Textul de mai sus este primul din seria “Pulberi în vânt”, serie care dă şi numele volumului din care face parte, apărut la Editura Singur în 2018 graţie premiului întâi la proză scurtă obţinut de subsemnata la Concursul Peregrinări 2017 de la Dublin.