Tiana Badea – selecţii poetice

Tiana Badea este o foarte tânără poetă de doar 16 ani din Craiova, despre care v-am mai vorbit într-un număr anterior. Deținătoare  a mai multor premii, printre care și  medalia de argint la Concursul Internațional  de Poezie de la Triuggio, Tiana Badea a publicat deja doua volume de poezie: “Omul fabrică  de vise” și “Cartea cu Vlad”. Tânăra poetă  este elevă  a Liceului de Arte “Marin Sorescu” la secția  arte plastice. Sensibilă și introvertită uneori, alteori expansivă și exuberantă, Tiana Badea a strâns în  palma ei steaua albă  a poeziei.

 

 

Omul

Gândirea mea fuge departe și se împiedică de amintiri blurate cu noi
Și prin vise sfărâmate ea vorbește fără pic de ezitare  despre tine, omule…

Oare să te văd diseară
La colțul străzii lungi unde obișnuiam să  mor pe-o bancă?
Cred că  ai să  mă recunoști vorbind singură despre tine, ca o nebună pe o stradă aglomerată… dar totuși pustie.
Și cu o privire beată, am să  mă uit in ochii tăi și voi încerca
Să nu-ți  doresc răul…

Ca într-un basm care începe mereu într-un club de noapte și se sfârșește într-un lan de grâu,
poate atât de banal am ajuns să iubesc un om, care este sau nu mai este om…

Fără sens

Cine ești?
Eu nu te cunosc.
Din vedere doar, posibil…
Poate te-am văzut odată pe stradă și m-am îndrăgostit

Ah, da…
M-am îndrăgostit,
De tine, cel pe care nu-l cunosc,
Doar din vedere și din câteva vorbe…

Poate dintr-o simplă coincidență…
M-am îndrăgostit
De un om imposibil de necunoscut
Atât de tare m-am îndrăgostit!
Atât de banal și de imoral…

Poate că-n fiecare seara, mă gândesc la tine
Poate că  în fiecare zi aștept să merg oriunde și să te văd  întâmplător
Pe tine, cel de care m-am îndrăgostit orbește,
Fără sens…

Dacă-ai ști…

Această viață,
Acest vârtej de orgolii
Și poate chiar această soartă nenorocită
Nu-mi permite să-ți spun multe cuvinte
Dar mi-aș dori…
Atât de tare mi-aș dori
Să pot să-ți spun mai mult decât îmi este permis, chiar dacă nu scrie la horoscop…

Mi-ar plăcea să-ți spun că vreau să fug într-o pădure,
Să-mi construiasc o casă din lemn și vise,
Să locuiesc acolo…
Eu cu mine și cu-n câine.
Într-o pădure albă și cu o iarnă imposibilă…
Iar vecini să-mi fie doar brazii și cântecul imaginar al ciorilor…

Poate în amorul dorului,
Nefiresc și imoral
Am să scriu și ai să știi
Că în acest tablou nocturn, Tu ești visul meu moral….

Cum să  te urăsc?
 
Te rog, învață-mă să te urăsc
Să te urăsc atât de tare încât să nu te mai privesc când privesc pe altcineva,
Să te urăsc atât, încât să devină totul nul
Și să nu-ți mai vorbesc nici de bună sau nebună…

Îmi doresc să te urăsc, mai mult decât orice alt lucru dorit în viață și pe lună
Și oriunde pot pleca, doar ca să nu te mai aud…
Îmi doresc să mă închizi în inima ta și să rămân acolo închisă fără apă și oarbă pentru tot restul anilor în care-mi este scris să te privesc
Doar sa te privesc…

Urăște-mă si tu…
Te rog,
Urăște-mă!
Atât de tare încât ignoră fiecare zi bună a mea la primă vedere în săptămână…
Atât de tare încât să uit cine ești și cum te numești în fața mea…
Urăște-mă!
Căci eu vreau să te urăsc…

Poate că valuri…

Poate că valurile nopții mă fac să uit cu totul de tine și de ceea ce simt când ești cu mine…

Poate că am să uit odată numele tău scris și vorbit peste tot aici și-n alte vieți,
Iar când te-ntâlnesc am să tac sperând că tu n-ai să faci la fel…

Poate că valurile mute mă vor opri din a te mai privi,
Dar neîncetat am să aștept zi de zi doar pentru un schimb de vorbe.

Poate că ale vieții valuri, mă vor aduna din vise…

Azi

Te-am văzut odată și mi-a fost de-ajuns să nu te mai uit niciodată.
știind că acum și într-o altă viață nu va exista “noi”…

Omoară-mă, din priviri!
Iar eu am să te aștept tăcută, lipită de geam în noapte doar  să te privesc pentru o ultimă dată…
Și am să tac…
Și am să te ignor…
Până când tu ai să dispari din gândurile mele…
Dar înainte, aș vrea să pot…
Să pot să-ți spun, subtil, încet…
În două vorbe, cine ești tu…
De unde vii
Și cum te numești în fața mea.

Tu ești…

Tu ești sentimentul meu de dor,
Acel dor călător prin alte vieți.

Tu ești omul visător,
Acel om cu glas de om…

Tu îmi ești scris
Într-un vis cu noapte nouă…

Tu ești în fața mea
Vorbind cu tine, despre tine…

Tu ești haina ce-mi îmbracă gândul, ochii și inima
Într-o inspirație vagă…

Tu esti ceea ce gândesc,
Când enigmatic privesc  pe geam…

Nemuritorul
 

Pe aleea casei X ce cânta beată acea damă excentrică, se aude si acum glasul zgâriat al unui om îmbrăcat în alb…

Zile, ce ne inundau visele si inima cu fericire, ard într-un foc de paie imens în ochii mei roșii…

Și vreau să ţip cât pot de tare
Să poți auzi vocea mea ce te imploră să declari imposibilul și să te întorci
Doar, doar să te mai țin de mână o singură dată…

Acum, tu vreodata n-ai sa te mai întorci
Și în numele meu, al iubirii si al sorții…
Ai murit, nemuritorule…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s