tăceri de lapte
mi-e dor de libertatea din gustul unei piersici
aşa cum râdea ea către mine pe vremuri,
sfâşiată de caninii mei de lapte –
uneori cuvintele pe care le dezgrop din amintiri
încă îi mai poartă stigmatul zemos şi aromat,
mâinile îmi miros iar a funingine şi aripi de fluturi
iar soarele îşi jupoaie lumina fragedă de pe pielea mea,
suferind de vară continuă.
cândva piersicile nu ştiau să tacă.
acum privirea mea e aidoma monstrului livid al unei dimineţi hibernale,
iar gustul diluat al fructului
se chinuie să îşi facă loc printre cuvinte nespuse,
şi, nereuşind,
se îngroapă înapoi în tăcerea arsă pe la colţuri
ca pergamentele vechi,
tânjind după dinţii de lapte
prea demult căzuţi
faceri
ar trebui să ne fie gurile scoici
şi fiecare sămânţă de vorbă cuibărindu-ni-se pe limbă
să ne doară, să ne zgârie,
şi să îi cuprindem uşor informitatea,
mângâindu-i trupul cu limba şi cu răsuflarea
şi învelindu-i goliciunea cu straturi de gânduri
până când ar deveni perlă,
şi nici atunci să nu ne îndurăm să o scoatem la lumină
ci învăţându-i durerile facerii
să o păstrăm acolo, aproape de cerul gurii,
şi să fie nevoie de un cuţit bine ascuţit
care să ne descleşteze dinţii, de-acum deveniţi paznici de grotă,
pentru a smulge dindărătul lor
comoara cuvântului,
şi-atunci să ne simţim gurile văduvite de rost,
ca pântecul unei mame încă pulsând după copilul născut,
păstrând pe vecie înăuntrul său
gustul dulce-amărui al vieţii
am fost odată ca niciodată
lucrurile care încă nu s-au spus
îmi hibernează asemenea unor embrioni
înăuntrul vocii,
sunetele pe care încă nu le-am auzit
sunt deja pervertite cu eter în clipa
în care îmi mânjesc auzul,
dar totul poate să mai aştepte.
nouă zero unu.
lumea încă nu îmi cere să fiu vie,
lumea încă nu are nevoie de ochii mei căutând,
scormonind prin straturile de lumină după rostul mişcării
lumea poate să mai amâne infuzia de cotidian
pe care să mi-o servească,
acidă,
lângă cana de cafea,
lumea e încă departe,
cam pe la momentul când a ales să fie ţinută în braţe de nisip,
neştiind să îşi apere altfel micimea –
iar mie mi se zbat vorbele între tăcere şi ardere,
ascunzându-mă încă de lumină,
ferindu-mă încă de nisip.
însă prea multe lucruri se chinuie să îmi pătrundă deodată în ochi,
prea multe vieţi irosite îşi curg netrăirea
la doar o cărămidă distanţă,
iar stâlpii de lemn ai cetăţilor îşi simt capilarele putrezind.
„am fost odată ca niciodată”
şi dacă nu am fost?
dacă niciodata e mai adevărată decât zice povestea?
cândva credeam că fiecare dintre noi
trăieşte doar în visul altcuiva,
şi când acea persoană se trezeşte noi murim,
iar viaţa ne e retezată brusc de clipirea de ochi a unui oarecare –
şi stau şi mă gândesc,
oare câte vieţi am curmat trezindu-mă dimineţile?
şi cum ar fi să ne petrecem întreaga viaţă
căutăndu-l pe cel care ne visează,
şi apoi în ultimele clipe să ne rugăm de acela
să nu se trezească?
şi în fond, de ce nu s-ar trezi?
ce vis atât de frumos îi oferim noi
ca să mai doarmă puţin?
nouă zero doi.
ceasul urlă verde la mine
în timp ce în vârful piciorului tangoul născut de cu seară
încă mai pulsează rezidual,
la fel ca gustul sidefiu murdar al umbrelor
călcate în picioare pe asfaltul unei străzi oarecare.
în acorduri de crême brulée
dimineaţa îmi năvăleşte în simţuri, ignorându-mi-le,
iar eu deschid ochii şi mai retez câteva vieţi
Din grădina cu vise
Îmi creşte albastru pe gânduri
şi pe încheieturile fluide ale privirii.
Îmi creşte albastru
ca un mucegai nobil scăpătat
al cărui blazon,
încrustat cu comorile prafului,
se întinde ca o mâzgă
de la infraroşu la ultraviolet.
Şi undeva, pe-acolo,
sunt şi eu.
nu.
[…] Şi îmi alunecă palma pe suprafaţa cretată a peretelui –
verde şi mirosind a muzică ieftină.
În porii zidului au pătruns precum colţi moi gândurile mele,
căutând cărămida bătrână de sub tencuială
Nu se spune asta
Nu
Nu
Nu
nu
fără majuscule. că nu merită.
e greu sub cascade de gânduri – reci şi uşor acide,
înspumând marginea zilei de azi cu reziduuri ale trăirilor de ieri.
fără mâine.
sparte cad imaginile, pixel cu pixel,
nume fără înţeles, cuvinte fără voce,
şi între toate cele fraze clişeu, corectându-mi visarea etern rebelă –
nu se spune asta,
nu se face asta,
nu se crede asta.
pentru că lumea.
ce ar zice lumea?
lumea ar zice verde, şi poros, şi netezimi amare, fără photoshop.
şi ar mai zice că îmi merit iarna – atâta câtă e.
şi n-ar mai zice nimic după aia – pentru că i-aş închide gura
cu un pumn de vată,
doar să nu îi mai aud vocea ipocrită urlându-mi în creieri că
NU.
doar peretele
şi palma mea mai aspră decât el,
zgâriindu-i porii delicaţi şi verzi,
şi planta cerşind apă lângă mine.
vezi? aşa ia naştere un zid al plângerii autentic.
atunci când în casa ta,
în camera unde ar trebui să faci dragoste,
tu faci poezie.
şi taci, ascultând cu încăpăţânare verdele vorbindu-ţi
despre cărămida bătrână din spatele lui […]
[texte preluate din volumul “aparenta curgere a lucrurilor” de Liliana Negoi, apărut în decembrie 2015]
Din dragoste pentru artă 