Maria Iordache: „Primim ca să dăruim”

Maria Iordache are 22 de ani și este un om blând, dornic de a ajuta. A  studiat la liceul Unirea din Focșani, iar ulterior a mers în Germania pentru  a învăța mai multe despre teatru și artă. Chiar dacă atunci când era mică dorea să devină astronaut, viața i-a deschis noi uși, descoperind alte pasiuni. Așa a decis să-și urmeze visul și să se dedice teatrului. Chiar dacă susține că încă nu se poate numi actor, eu consider că e o persoană care merită auzită și văzută. 

M.C: „O sa încep cu o întrebare simplă, dar destul de logică: ce te-a făcut să alegi teatrul? De ce ai mers pe acest drum?” 

M.I: „Totul a început de când eram mică. În școala generală, sau chiar și la grădiniță îmi plăceau piesele de teatru care se țineau la sfârșitul anului școlar. Eram bucuroasă când recitam poezii sau primeam un rol. Bunica a fost cea care m-a încurajat și m-a observat prima oară. Venea la serbări și îi plăcea cum recitam, iar cu timpul am început să compun poezii, să scriu povești și așa s-a născut pasiunea. După aceea, în clasa a 9-a, am început să particip la un atelier de actorie, la liceul Unirea. Acolo l-am cunoscut pe Mihai Cojocaru care m-a observat și încurajat. De la el a fost prima validare reală că acesta poate să fie calea mea, iar ulterior am mers cu părinții în Germania, pe un profil de teatru și improvizație. Cumva am fost mereu pasionată de asta și am simțit că aceasta e vocația mea” 

M.C: „Mi se pare uimitor! Cum a fost primul spectacol pe care l-ai avut cu un public mare?” 

M.C: „A fost foarte emoționant… nici nu am cuvinte să descriu! Cred că a însemnat mult și faptul că părinții mei se aflau acolo, în public, iar pentru mine asta conta enorm. Eu am jucat rolul unei mame, cu probleme mintale care își pierduse copilul. Era un personaj importanta, iar faptul că piesa era scrisă de cea mai bună prietenă a mea îmi sporea emoțiile. Când am intrat pe scenă a trebuit să recit un monolog destul de emoționant, iar atunci am început să plâng în hohote. Toate sentimentele care se adunaseră în mine până în acel moment au ieșit afară. Când piesa s-a terminat și noi am mers în culise, m-am apucat iar de plâns fiindcă eram mândră de mine și de colegii mei și pentru că le arătasem tuturor că am reușit.” 

M.C: „Ce te-a făcut să te întorci în România?” 

M.I: „A fost o perioadă de adolescență în care nu îmi găseam locul. Eram tristă și mă simțeam prinsă între două lumi. Aveam în jur de 14-15 ani când am venit în Germania și cumva îmi era dor de România. Simțeam că am nevoie de o schimbare și voiam să văd dacă pot să parcurg această călătorie de una singură. Nu regret alegerea făcută, dar am ales asta fiindcă la vârsta respectivă nu-mi găseam liniștea și am crezut că dacă revin aici, în România, m-aș simți mai bine.” 

M.C: „Ai avut un model după care te-ai ghidat?” 

M.I: „Au fost actori care mi-au plăcut, mi-a plăcut să-i văd în roluri și pe scenă, dar consider că modelul meu etern, chiar dacă este modest și nu-și recunoaște meritele, este Mihai Cojocaru. A fost primul om din teatru pe care l-am cunoscut și un om de la care am vrut să învăț. În clasa a 9-a am fost voluntar la festivalul „Vin la teatru”, iar acolo am avut plăcerea să-l cunosc pe Adrian Loghin care a participat ca actor și a jucat în piesa „Rinocerii”. Ca voluntari aveam ocazia de a vorbi cu actorii după ce se terminau piesele. Până atunci nici nu-l cunoșteam, dar m-a atras modul în care interpreta rolul. A fost actorul care a lăsat o amprentă asupra mea și m-a inspirat. Așa cum am zis, nu am un model exact, nefăcând actorie zilnic, dar apreciez actorii care joacă bine și transmit emoție. 

M.C: „Dacă ai avea posibilitatea să urci pe orice scenă din lume, unde ai vrea să interpretezi o piesă?” 

M.I: „Probabil o să râzi, dar visul meu cel mai mare este să joc pe scena teatrului din Focșani. Poate fiindcă acolo am văzut primul meu spectacol „Bolnavul închipuit”. Nu o să uit niciodată cum după terminarea piesei, când actorii au venit în față, toți ne-am ridicat și am început să-i aplaudăm. Atunci am început să plâng. Știu că plâng des și sunt o fire foarte emotivă, dar acel moment mi s-a părut atât de frumos și de încărcat de splendoare și recunoștință, încât m-am emoționat foarte tare. Era cumva amuzant cum se uitau colegii mei la mine, iar eu plângeam cu suspine și eram atât de impresionată.” 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s