Ioana este o persoană deosebită pe care am avut plăcerea să o cunosc în cadrul unui festival de teatru. Fără alte prezentări, să facem cunoștință cu ea.
A.C: Mai înainte de toate, să facem cunoștință . Cine este pentru tine, Ioana Călin ?
I.C: Ioana Călin este o persoană în care capăt încredere pe zi ce trece. Evoluează. Și cred eu că o face eficient. Acesta este avantajul înaintării în vârstă. La început nu știa ce voia, a învațat, a fost înconjurată, din fericire, de oameni valoroși, lipsiți de egoismul împărtășirii experiențelor acumulate spre a fi folosite în favoarea celui care le primește: “până aici s-a mers, asta s-a obținut, aici nu a funcționat. De aici înainte ești liberă să decizi în favoarea ta sau nu”. Depinde ce îți dorești să faci cu viața ta. Până la clipa eternă, suntem datori să avem grijă de noi acum, în viața asta. Bilanțul gândurilor și acțiunilor noastre îl aflați mult mai târziu. Sper să fie unul pozitiv in mare parte.
A.C: Când ți-ai dat seama că actoria este ceea ce vrei să studiezi?
I.C: Cred că m-am născut să fiu veselă. Și veselia, bucuria mea că exist, că pot cunoaște oameni, că pot face alegeri, este absolut molipsitoare. Cu excepții, evident normale și de dorit, pentru a mă menșine pe o linie dreaptă și reala, oamenii consideră că sunt o prezenta placută, interesantă, care emană o energie bună. Apoi, tata a lucrat 35 de ani în Teatrul National București. Părinții mei s-au cunoscut acolo. La 6 ani am început să joc într-un spectacol la TNB, pus in scenă de regizorul Victor Ioan Frunză, “Ghetto”. Un spectacol imens, cu o distribuție extraordinară. Am avut norocul ăsta, să cresc acolo, să interacționez cu lumea teatrului, să respir emoție, să îmi colorez sufletul. Ce puteam alege la examenul vieții? A fost simplu. E adevărat ca am facut un mic ocol. Dar de frica judecății pe care mi-aș fi făcut-o mai târziu, că nici măcar nu am încercat, am zis că nu merită să fac un sacrificiu de frica drumului ce urma să îl aleg. Sunt inconștient de curajoasă.
A.C: Sunt importanți profesorii pe care îi ai pentru că de la aceștia poți învăța, dar și fura meserie. Dar mentorul, cât de important este acesta pentru un student la Teatru?
I.C: Oricât de învechită ar părea ideea că meseria asta “se fură”, eu asta am făcut. Văzand și făcând. Observând. E cel mai important, să observi. Nu am un mentor. Parcă e prea mult spus mentor. Dar ascult. Când mă găsesc în prezența unor oameni pe care îi apreciez sau care și-au demostrat valoarea, absorb. Gânduri, povești, experiențe. Pentru că nu poti învăța zborul vulturilor trains printre curcani. E “teribilă” zicala asta! Valabilă!
A.C: Îți amintești primul spectacol în care ai fost distribuită? Ce emoții te-au încercat?
I.C: Primul spectacol a fost cel amintit mai sus, “Ghetto”, în regia lui Victor Ioan Frunză, la TNB, sala mare. A fost o șansă uriașă și rămâne o amintire de bază. Nu știam nimic despre actorie. Și atunci nu știam că trebuie “să fur”, dar emoțiile create de actorii cu care interacționam se sădeau în mine. Spectacol de spectacol. De fiecare dată îmi era frică atunci când trebuia să îmi fie frică, râdeam când era de râs, cântam când trebuia să cânt. Dar asta nu mă departau. Simțeam o nevoie aproape masochistă de a repeta experiența. Era singura dată când nu Îmi era frică, că îmi este frică. Nu știu dacă mă fac înțeleasă, dar asta gândea copilul din mine. La 6 ani înțelegeam ca și eu sunt importantă și în afara familiei. Primul impact cu societatea care era chiar interesantă.
A.C: Cât de greu este să dai viață unui personaj? Înaintezi ușor sau nu în descoperirea acestuia?
I.C: Nu am experiența necesară să emit un răspuns aici. Știu doar că în școala mi-a fost greu să lucrez la clasă Sonia din “Unchiul Vanea”. Am vrut să ma las de școală. Părea prea mult pentru mine. Dar am lucrat, am descoperit și am reusit să fac acel rol. Iar la spectacolul de licență am avut rolul lui Doruleț din “Visul unei nopți de iarnă”. Aici a fost la fel de greu, dar aveam experiența anterioară și aveam și determinarea necesară. În plus, Marius Gilea, profesorul îndrumător, a avut o răbdare teribilă. Pe aceasta cale îi mulțumesc încă o dată
A.C: Ce preferă publicul: dramă sau comedie, lacrimi sau râs copios?
I.C: Mulți preferă comedia. De ce? nu mai este cazul să spun. Începi să iubești și tragedia atunci când acumulezi experiență ca spectator, dar și după ce evoluezi. Din toate punctele de vedere. Nu există ideea că e mai bună comedia sau e mai bună tragedia. Un spectacol bun trebuie să modifice ceva în tine, să îți pună mintea la contribuție, să ieși din zona de confort. Aproape ca un vis pe care nu ai vrea să îl povestești. O introspecție intimă. Dacă mergem doar să ne hâhâim la teatru și mai ales, de dragul socializării, înseamnă ca tot spectatori de Union am rămas. Comedia și tragedia nu se exclud una pe cealaltă. E ca în viață.
A.C: Povestește-ne despre proiectele tale de viitor. La ce piese lucrezi în prezent? Unde te pot vedea spectatorii?
I.C.: Momentan joc în “Steaua fără nume “, la Teatrul Elisabeta, spectacol de licență care a făcut tranziția de la școală la scena unui teatru vizibil publicului. Distribuția este complet compusă din colegi de generație, în regia Danei Rotaru, profesoara noastră minunată. Am și alte planuri, roluri și idei, dar dintr-un soi de superstiție, le țin momentan ascunse. Vreau să fac actorie în continuare pentru că pentru asta sunt astăzi în postura asta, dar mă voi îndrepta și spre management cultural. În acest moment sunt masterandă la UNATC – Management și marketing cultural și la SNSPA – Managementul proiectelor. Sunt două direcții de care teatrul ca instituție are mare nevoie. Fac asta pentru a întelege sistemul și, sper eu, să îmi pot ajuta colegii. Să facem, dar să știm ce si de ce facem.
A.C: Ce le-ai spune cititorilor Din dragoste pentru artă pentru a-i convinge să vină la teatru?
I.C.: Sunt multe rețete verificate și validate de a atrage publicul în sălile de teatru. Însă tendința actuală de a consuma tot ce prindem, cum prindem, doar ca să fim în grafic cu socializarea asta așa zis culturală este terifiantă. Oamenii nu mai sunt educați să aleagă calitatea. Și este de-a dreptul dificil, cu oferta actuală, să știi ce e bun și ce e prost. Teatrul trebuie să te educe, să te modifice, să te facă să vibrezi. Sper totuși să ne regăsim resorturile ca societate și să începem să alegem corect. Dar mai ales, generația tânără din zona teatrală în special și culturală, în general, să aibă conștiința meseriei bine facute.
Nota personala a autorului: Ioana, îți mulțumesc pentru că mi-ai acordat acest interviu. Nu am cuvintele potrivite ca sa te descriu actriță, să-mi dau cu părerea, mai ales ca nu am apucat să văd niciun spectacol cu tine, spre rușinea mea. Dar ca om- ești genul de persoană care dă emoții pozitive atunci când o întâlnești și e imposibil să nu zâmbești.